şi se oprise, nu mai pocnea sub paşi. Esenţele nu se mai împleteau, nu mai intrau unele în altele, croşetându-se într-un cuib imens de rândunică, dar făcut din pânze de păianjen, dacă o rândunică şi-ar face un cuib din pânze de păianjen. Odată, ţac! se oprise, i se părea ştearsă, palidă, ba chiar niţeluş altfel. „Te-ai schimbat, ce-i cu tine”, vorbea el cu realitatea (de fapt, era realitatea, lui sufletească). „Ce e cu tine, fă?” Dădu să înlocuiască acest fă cu o expresie mai de vată, mai din Larousse, dar fu prea târziu. (Îşi corecta exprimarea şi-n gând, ca şi când ar fi trebuit să se publice pas cu pas.) Ia mai ducă-se pe pustii! Nu ştia ce-i cu el. Ba ştia, dar nu voia să recunoască. „Simt că decad” – îşi aminti o însemnare din jurnalul lui Tolstoi, din tinereţe, înainte de-a scrie ce-a scris. „Atunci noi ar trebui să ne aruncăm pe fereastra vagonului, din cinci în cinci minute, şi să ne dăm cu capul de stâlpii de telegraf, totul trebuie calculat la ţanc, să te arunci când treci stâlpul.” Ha, ha! Tolstoi simţea că decade când colcăiau (iar cuvântul obsedant) în el atâtea realităţi (alt cuvânt obsedant). Da, da, din cinci în cinci minute. Se uită pe fereastră – stâlpii treceau unul după altul, parcă încolonaţi, unde mă-sa se duc şi ăştia? –, dar mai amână. Amărăciunea din suflet, gâlmă de amărăciune, se făcuse acolo o gâlmă, o purta cu el ca un cangur, o canguroaică – puiul, în marsupiu. Sufletul nostru, ia te uită, are şi-o gâlmă de amărăciune! – pulsa ca o inimă. O inimă în suflet nu e deloc o tautologie. Şi simţea fiecare pulsaţie, ca şi când aceasta i-ar fi luat sânge, din sângele lui. Sânge din sângele meu, nu e un copil, ci o pocitanie de necaz, de nerealizare, de cai verzi pe pereţi. Şi l-ar fi anemiat încontinuu. Era într-o hemoragie de melancolie, acea stare care prozaic şi concentrat se numeşte „întors pe dos”. Şi am adăuga: şi iarăşi pe faţă şi iarăşi pe dos. Unui profesor de-al lor la liceu îi spuneau „Tourbillon”. Dar ce legătură au astea cu Burculeţ Ion, profesorul Burculeţ Ion – Ion Burculeţ –, care murise împuns de-o vacă, după ce colegul său, sosit în documentare – să zicem –, terminase de scris, pusese punct, la lumina lămpii numărul 5, unui material pozitiv şi plin de semnificaţii despre locul de muncă? Fiecare la locul său de muncă, fiecare absolvent acolo unde e repartizat – „aceasta era ideea mare, generoasă, susţinută prin scris chiar de Tudor şi pusese punct cu un purice, scria cu purici, avea scrisul mic, dar atunci i se păruse că într-adevăr ceva a sărit pe pagină. Chiar întrebase:

„— Bă, mai există purici la ţară?” „De varză – spusese Ion, râzând. Vin din grădină, nu mai scrieţi şi voi pe foi de verze, că-i atrageţi.” Avea umor. Era un om rar acest vlăjgan, cu părul creţ, vorbind iute şi precipitat, de parcă se băteau la gura lui turcii, şi-i amintea vorbind la seminar ca o morişcă şi câte un asistent îl oprea: „— Mai rar, mai rar, că nu vi se bat la gură turcii”. „—Asta mi-a rămas de la năvăliri” – spunea Burculeţ repede, dar abia după câteva clipe înţelegeai cuvintele, că el parcă nu le despărţea, în gura lui „Astamiarămasdelanăvăliri” era un singur cuvânt. Când te obişnuiai cu el, îl înţelegeai. Tudor ajunsese la el cu intenţia să se ducă pe-acasă, dar în „Rată” îşi schimbase gândul, şi coborâse cu câteva sate mai devreme, n-avea rost să dea explicaţii fraţilor şi cumnaţilor şi îşi amintise de colegul său de facultate. Simţise cumva că acolo e subiectul, de altfel nu căuta niciun subiect, dar dacă e să mergi pe urmele unui absolvent, să vezi cum dă el roade odată intrat în câmpul muncii, cum polenizează cartofii, floarea soarelui, cu mâna îndrumând albinele încolo şi-ncoace (cum îşi închipuiau unii că e la ţară, faci metafore şi-ndrepţi totul cât ai zice peşte, aşa credea Stoiceasca), apoi Burculeţ era omul acela minunat şi sărise din „Rată”. El îl lămurise (cuvântul e uzat, să-l ştergem), să mergem acolo unde e nevoie. Şi-acum voia să vadă ce nevoie era de Burculeţ acolo unde era nevoie. Nu ştia că lui o să-i pice Bucureştiul, era convins c-o să-nfunde provincia, şi asta chiar îi surâdea, c-o să aibă ocazia s-o ridice cu cricul, la nivelul lui. Avea minunate forţe în el şi parcă-l vedea pe Burculeţ ieşind de la comisia de repartizare, roşu, înflăcărat, zburlit la vorbă şi la port: „Merg la ţară, cu media zece şi jumătate. Mi-a căzut o comună ţâţâdemâţă, asta o spusese mai repede, din pudoare, poate că erau şi fete pe coridor, cine ai auzit de comuna Gaia?” Fusese un element extraordinar de conştiincios. „Am pus deştiul pe hartă şi-am închis ochii” Acum îi închisese de-a binelea, privindu-l pe Tudor de-a mulge epoca de semnificaţiile ei majore. (A mulge epoca, nu-i bine spus, sunt un bou!) Tudor analiză cazul cu vaca, spre a scăpa de obsesie. Stătuse câteva zile bune la Burculeţ, cu plăcerea şi încântarea pe care ne-o oferă ineditul cunoscut bine, ca să zicem aşa. Era de la ţară, dar se luase cu studiile, cam uitase şi acum întoarcerea la simplitatea rurală îi făcea bine, îi freca nervii cu săpunul calului, cum se exprimase chiar el, lăsându-i curaţi şi la locul lor. Ce mai, oraşul nu-i ca satul! (Ca să fac şi maxime, na!) Primăvara era mocirloasă, cum treci de bariera oraşului, spre deal, te suge pământul, intri în patrie ca-n unt, ploua mereu şi doar din când în când ieşea soarele, grăbit, ca un disc în viteză, şi în pauzele cu soare aerul mirosea a ciuperci fripte. Îşi găsise colegul băgat până peste urechi în problemele comunei, cu râvnă, fiind un om total. „Nu e aici, cum se crede, spunea el, că mănânci cu lingură de lemn, bei apă din ulcior şi prinzi ştiuca în curte, când