şi nu se juca deloc cu viitorul oamenilor, sau chiar dacă pe unii trebuia să-i „decapiteze” ştia să dea imediat cu piatra acră, să nu se infecteze rana. Aşa se gândi Olga, când aceasta tocmai îi spunea: o să ai o masă mare în familie şi o bucurie – ce bucurie te aşteaptă? Olga ar fi vrut să plece, nu mai putea fi atentă, era într-o stare de încordare încât fiecare cuvânt, chiar dacă nu-i mai pricepea bine sensul, stârnea în ea zeci de asociaţii caraghioase. Vibra toată. Îşi aminti, de pildă, că Ana, care fusese aici cu o prietenă a sa, râsese când ghicitoarea îi pomenise că e în amor c-o haină militară! Pentru că tocmai aşa era. Tot cu ocazia aia, Ana se trădase faţă de prietenă că mai fusese căsătorită de două ori înainte de ăsta, de care se despărţea acum. Trebuie să spună „da” la întrebarea atât de exactă şi neaşteptată a femeii. Naiba ştie ce spirit avea sora acesteia, moarta, ce spirit deosebit, că funcţiona de minune, mergea ca uns! Olga dădea semne de nerăbdare, era foarte palidă, femeia puse cărţile de-o parte şi se ridică.

— Cât face? întrebă Olga moale, cât vă datorez?

— Şapte lei, maică.

Se aşteptase la o sumă mult mai mare, şapte lei costa un pachet de ţigări, însă femeia îi explică, acum cu vocea ei domoală, parcă era alta, încordarea îi trecuse, că spiritul nu-i îngăduie să ia mai mult. Olga plăti. Când dădu să iasă, nu ştiu de ce simţi nevoia s-o repeadă pe ghicitoare. Se întoarse cu faţa schimonosită de furie, cu ochii sticlind o ocărî, îi aruncă în obraz tot felul de vorbe grele. Mă mir că vă pretaţi la asemenea lucruri murdare – spuse ea –, sunteţi doar o femeie în vârstă, vă bateţi joc de oameni şi de societatea în care trăiţi! Lucrurile nu se legau deloc şi tocmai asta o enerva şi mai tare. Vreţi să vă ghicesc eu cine sunteţi? Şi se repezi, luă cărţile şi amestecându-le – baba nu schiţă niciun gest s-o oprească – îi căzu aceeaşi carte, sări parcă dintre celelalte şi aluneca pe covor (era un preş din cârpe, cum au oamenii săraci, un preş pus pe pământ, adineauri se înşelase, crezând că odaia e pardosită). O hoaţă şi-o escroacă! Mă mir că nu s-a găsit nimeni să ia măsuri, ăsta e caz de miliţie! Şi la urma urmei, nu respectaţi nici morţii, nu le lăsaţi spiritele să se odihnească, mai spuse ea, tremurând toată – deşi simţea că nu tremură de indignare –, aplecându-se să ia cartea de jos. Era acelaşi soare negru, prin care spiritul moartei o anunţase pe bătrână că acceptă să intre în legătură cu viitorul necunoscutei ce i se prezentase. Întinzând mâna, Olga avu impresia că apucă de păr capul lui Val, care era aşezat pe carte, se gândi la capul lui Mihai Viteazul îmbălsămat… totul i se clătină în faţa ochilor şi leşină…

Bătrâna era obişnuită cu asemenea scene, nu se arăta mirată. Fără îndoială, mulţi dintre cei cărora le ghicise nu primiseră cu mâinile în sân „destinul”, căutaseră să i se împotrivească, să-şi verse năduful pe ea. Una chiar o pălmuise, iar un domn o dăduse în judecată pentru calomnie. Nu apucase să se mai prezinte la proces, îl călcase tramvaiul. Ea însă nu putea face nimic, nu putea „schimba” o iotă, aşa trebuia să se întâmple. Aşa „vedea” lucrurile spiritul. O ridică pe necunoscută, era mult mai vânjoasă baba decât părea, îi dădu un pahar cu apă şi aşteptă să se liniştească.

— Fă să nu moară! Suspina ca în faţa unei morţi adevărate, când te rogi – cât de ateu – să se întâmple o minune.

— Nu pot, maică. În glasul femeii era un calm implacabil, călit în vaiete şi sfâşieri.

— Dar e absurd, e… revoltător! E strigător la cer!

Plecă, peste măsură de slăbită şi tulburată.

CAPITOLUL III

INTRASE într-o stare specială, în care de ce te afunzi de-aia te-ai mai afunda. Că e ca o mlaştină – se şi vedea bâţâindu-se în sus şi-n jos într-o mlaştină verzuie, plină de lintiţă şi de nuferi putrezi şi aci-i venea apa la gură, coclindu-i cerul (cel de sus, cu stele), aci reuşea să se salte-n vârful picioarelor şi să respire adânc. „Nu musteşte, uită-te la ea că nu mai musteşte” – articula el, în gând, o idee. Şi iar îşi mai aruncă ochii în jur, ba puse mâna streaşină, şi iarăşi realitatea nu musti. S-a întrerupt mustirea? Se frecă la ochi – avea ochii mici, sub gabaritul normal parcă, şi foarte vioi, ca de veveriţă – ca o coadă de veveriţă de vioi, mereu izbeau într-o parte şi-n alta, măturau, râdeau realitatea înconjurătoare, văzând în ea multe şi mărunte. În momentele de concentrare ochii i se micşorau şi mai dihai, deveneau de-o expresivitate greu de uitat, că aproape citeai în ei ce urma să-ţi spună. Vorbea atunci în gâlgâiri, în salturi calitative, „dădea din el”, ca o poiană de licurici conectaţi şi la curent de .220 – făcea observaţii surprinzătoare, mărea, micşora lucrurile fantastic, întorcea butonul gândirii cu atâta repeziciune că, privindu-l, aveai o idee de ce vasăzică să fie omul inspirat, sau, mă rog, să fie altfel. Dar asta nu ţinea mult, ochii i se stingeau. Parcă, econom, întrerupea sclipirea din ei, cădea în muţenie, asculta cu sfinţenie toate tâmpeniile altora şi, dacă nu le aproba, lăsa să se înţeleagă că le-a înghiţit cinstit, acum o să le rumege. Până când iar îi venea şi te „pocnea”, cu atâta violenţă încât te mirai de unde energia aia, rămâneai oarecum în marginile gândirii lui ca iepurii pe şosea paralizaţi de lumina farurilor. Cu asta se întorsese el din expediţia „în clocot” (expediţia în clocot, de reţinut), că ea nu mai musteşte. Realitatea (uneori pune subiectul la urmă, ca nemţii predicatul). Adică ea, care până mai adineauri uite-aşa colcăia, fierbea seve, miresme, semnificaţii, într-un cazan de ţuică – fiindcă le şi distila parcă, le trăgea şi-un alambic – să fie mai tari – dintr-odată, „stop cadru pe secvenţă, reluăm de jos”