îi dăduse adresa, nu-i spusese, dar se oferise s-o însoţească chiar dânsa. Nu ştiu de ce pe Olga o cuprinse deodată frica. Nu se mai putea întoarce. Dacă o să-i ghicească de-a adevăratelea şi-o să-i spună tot? Bătu la uşă şi-i deschise… chiar ea. O recunoscu de prima dată. Era o bătrână trecută de 30 de ani, dar care se ţinea încă destul de bine, era grasă, ceea ce o contrarie puţin pe Olga (vrăjitoarele trebuie să fie slabe!), dar faţa nu prea zbârcită arăta o mare distincţie, iar ochii aveau ceva într-adevăr neobişnuit. Îi spuse de ce venise şi femeia se sperie… Adică i se măriră ochii.

— Nu pot aşa… nepregătită… zise. Apoi, după un moment: – aşteaptă dumneata un sfert de oră… să mă pregătesc.

Intră într-o odaie, închizând uşa după ea. Olga rămase în grădină. Abia acum se pomeni într-adevăr singură pe lume, uitată de toţi, fără niciun Dumnezeu. Un nou frison de melancolie şi tristeţe, la gândul că vine cu gura căscată la o babă, la o urâcioasă, ea care nu e deloc, dar absolut deloc, mistică şi n-a dat niciodată prea mulţi bani pe tot ce ţine de domeniul acesta. Colegele ei se întreceau să-şi ghicească ba în palmă – era un pretext, un truc nevinovat de-a pune bărbaţii mâna pe ele – ba în cafea. Unele chiar dădeau cu bobii. Pe de altă parte, se ducea tocmai în momentul acela o campanie susţinută împotriva misticismului şi obscurantismului. (Bobii intrau la misticism sau la obscurantism?) Dar de aici până a crede ea personal în altceva decât în materie (adică, totul e materie, noi suntem materialişti, ce mai încolo-încoace), era cale, ehe! Şi acum iat-o, poftim! aşteptând la uşa unei şarlatane, care a găsit un mijloc ieftin de trai printr-un comerţ ilicit cu naivitatea unora. Unora ca ea! Se înfioră! Fu poftită înăuntru şi trecând pragul îşi aduse iarăşi aminte că nu trebuia să vină singură. Dacă se întâmpla cine ştie ce… Cu viitorul ei? Doamna ghicitoare trăia probabil în această singură cameră, – parcă în fund mai era o uşă care dădea în vreo debara – şi destul de modest, judecând după mobilier şi după tot… Îi spuse că a avut noroc, s-a putut concentra. Nu lucrează decât cu ajutorul spiritului surorii sale, moarte, şi sunt cazuri când spiritul acceptă persoana respectivă şi atunci totul e-n ordine, dar alteori el refuză. Atunci solicitanta trebuie să plece. Asta se va vedea şi imediat, după cartea care-i va veni. Olga nu înţelese prea mare lucru; dar pentru prima dată în viaţă simţi cum i se face pielea de găină, cum i se înfoaie firişoarele imperceptibile de păr de pe buza superioară. Era într-o stare atât de specială, plină de presimţiri, ca de o electricitate, încât ar fi fost în stare să ghicească singură. Ba mai mult: să-i prezică ea babei. Aceasta amesteca întruna nişte cărţi, care nu erau de joc, aveau tot felul de figuri din zodiac. Tot pritocindu-le, una din cărţi căzu pe duşumea. Femeia o ridică, se uită la ea şi o cercetă lung pe Olga.

— Da, zise, puteţi rămâne. Dar să-mi răspundeţi exact la întrebări. Nu vă împăcaţi cu bărbatul, zise. Olga tresări. „Da”, mărturisi ea. „Vă bate, vă bănuie, e rău…”

— Da, aşa e…

— Şi-l înşelaţi… adică nu… vreţi să-l lăsaţi. V-aţi găsit altul…

Olgăi, desigur, nu-i spunea lucruri noi; o miră însă faptul că le aude de la această femeie, care învârtea cărţile soioase de întrebuinţare, pline de sori cu raze, printre care se puteau vedea figuri ciudate.

— Doamnă, spuse femeia, pe acesta l-aţi şi luat… e luat!

— Aproape!

— E rău… uitaţi-vă aici… numai sori negri! Moare repede!

— Nu! ţipă Olga.

Dădu să plece, dar parcă n-o ajutau picioarele.

— Ce fel de om o fi, continuă femeia – mirându-se parcă şi ea –, că dintre toate câte au venit la mine niciuna n-a avut noroc de un om ca ăsta! E mare… cu atâta strălucire pe faţa lui… şi să aveţi grijă… o să i se întâmple ceva. Depinde de dumneavoastră ce hotărâre veţi lua în momentul acela… Poate va suferi vreo operaţie?! Un accident? Pe marginea măsuţei joase se aleseseră iarăşi sorii negri. Femeia nu mai tălmăci.

Culmea era că deşi logica îi spunea că n-are de ce se teme, un val de spaimă i se strecură în suflet. Aşa are să se întâmple şi nu mai era nimic de făcut. Femeia îi turui cam o jumătate de oră, spunându-i tot felul de lucruri. O întrebă, de pildă, dacă n-a purtat doliu „cam pe la Crăciun”. Coincidenţă absurdă: murise fratele lui Sandu. Bărbatul ei, atins foarte tare de nenorocire, voise să treacă mai repede peste această formalitate, nevoind să dea prea multe explicaţii, de ce şi cum. Era şi foarte greu să le spui cunoscuţilor de ce. Ilie Şandru era ofiţer şi a murit la datorie, răspundea Sandu. Îşi făcea într-adevăr serviciul şi probabil că se purta destul de aspru, ori poate numai „corect”, aşa cum cerea regulamentul. Oricum, nu era prea simpatizat de unii care-i făceau tot felul de şicane. Acestea îl aţâţau pe Ilie. Într-o anumită împrejurare Ilie depusese foarte, foarte mult zel. Atunci găsise el ocazia să dea tuturor un exemplu de disciplină, să-i ţină minte. Şi a dat-o. După un an, Ştirbu (chiar aşa îl chema pe insul respectiv, acum beteag, incapabil să execute munci mai grele) lucra ca frizer în unitate. Lui Ilie îi trecuse supărarea. Şi ca să arate că nu-i e frică, obişnuia să se radă chiar la el, cu toate că unii îl avertizaseră: „Mă, Ştirbu ar fi spus unora că tu eşti cu pâinea, iar el cu cuţitul”, „înfundă puşcăria” a râs Ilie – ca şi când individul ar fi avut frizerie particulară în Gara de Nord. Azi aşa, mâine aşa… până când, într-o dimineaţă, scăpă Ştirbu briciul. Ulterior, în urma unui control medical, s-a văzut că bărbierul improvizat era pur şi simplu iresponsabil. Aşa s-a întâmplat cu fratele lui Sandu. Din cauza asta Olga purtase doliu, doar câteva zile, pentru că Sandu, apoi, i-a interzis, spre a muşamaliza totul. Baba îi dădea înainte, se vede că era foarte conştiincioasă