posibilităţile, când depinzi de cel mai mic impuls din afară şi hotărârea pe care o iei poate atârna de faptul că tocmai în momentul acela vânzătorul de ziar strigă: „Avem cuvinte încrucişate”; dacă nu auzeai asta, te aruncai pe fereastră. „Cuvintele încrucişate” te-au oprit pe pervaz şi pornirea abisală s-a transformat într-un zâmbet. O luă spre Universitate, nu-şi mai amintea ce cursuri are, putea prinde măcar ultimele ore. Studentă conştiincioasă, avea foarte puţine absenţe şi pentru fiecare se chinuia să inventeze tot felul de motivări. (La 30 de absenţe nemotivate urma exmatricularea, asta în mod teoretic, pentru că foarte multe colege le depăşeau şi se descurcau ele.) în holul facultăţii nu era nimeni, ochii îi alunecară pe ceas: 10,45. În curând urma să sune, nu pierduse decât prima oră. Merse şi-i telefonă lui Sandu, la birou. Îi răspunse secretara, care îi cunoştea glasul acuma, n-o mai întreba cine-l caută pe tovarăşul, şi-i făcu imediat legătura. Bărbatul se arăta destul de cald şi amabil – probabil că nu era singur în birou… „Da, dragă… eu sunt, muncesc, uite ne batem capul cu probleme… Ne vedem la prânz… Viu direct acasă”. La răspunsul Olgăi, că pe ea n-o mai interesează casa aceea, şi el trebuie să fie la 4, neapărat, la restaurantul „Fântânica” să-i prezinte logodnicul… şi să discute în linişte toate treburile… urmară, la capătul celălalt al firului, câteva momente de pauză, după care un „Ce facee?” răstit, ca şi când ar fi vorbit acum un alt om (de altfel, cel adevărat, pe care-l cunoştea bine). Olga îi spuse, cu destul calm. Că hotărârea e luată, rămâne aşa cum au stabilit ieri şi dacă vrea s-o mai vadă să vină la „Fântânica”, ultima ocazie când mai era dispusă să i se arate. Şi normal e să înţeleagă şi să vină să discute totul civilizat. „Ce «Fântânică»? Logodnic? Ai înnebunit? Ce mă cari pe mine la puţ?” „E pe lângă gară, îl găseşti uşor, te descurci tu, şi nu uita: la 4!” Olga închise, pentru că între timp încă doi studenţi voiau să dea telefon şi aşteptau la coadă. Socoti că procedase înţelept. Bine că-i amintise de întâlnirea fixată încă de ieri. Altfel, el ar fi crezut că glumeşte şi-ar, fi fost în stare să nu vină. Se mai uită o dată la ceas şi, în loc să meargă în sala de cursuri, plecă… într-acolo. Îşi adusese aminte de ghicitoarea despre care îi vorbise una Ana, voise mai de mult s-o consulte şi ea, dar nu prea avusese timp pentru viitor. Acum sosise momentul. În piaţa Universităţii, aşteptând un taxi – problema „viitorului” devenise acută şi trebuia ajuns la babă, cât mai urgent –, studie cu alţi ochi cele patru statui pe lângă care se vânturase de sute de ori, fără a le da cea mai mică importanţă, cu nepăsarea cu care studenţii trec pe lângă profesorii de la alte facultăţi. În primul rând, constată că nu ştia autorul nici uneia dintre ele, lucrul absolut nepermis pentru o intelectuală, să-ţi dai cu pumnii în cap, nu altceva! Nu era chiar aşa, pentru că, luaţi la întrebări, din miile de studenţi dacă ai fi găsit cincisprezece care să ştie acest lucru, şi încă nu-l văzuse pe niciunul cărându-şi la pumni în cap pentru această ignoranţă. Probabil că nici nu trebuie ştiuţi autorii unor lucrări monumentale. E monumentală statuia lui Mihai Viteazul? Era cea mai mică, totuşi impresiona, de unde se vede că monumentalul e legat nu de dimensiuni, ci de proporţii, de modul în care e gândită o statuie sau o clădire. Călare pe cal – de statură potrivită – care se afla tocmai în mijlocul unui salt peste un hop – peste ce hop, doamne! –, marele erou, încruntat şi cu barda în mână, privea undeva în zare.

Ştia că lui Val nu-i place această statuie, dar nu mai ţinea minte argumentele lui. Ea descoperise o carte veche, tipărită la Veneţia, în 1638, în care un cavaler din oastea lui Basta, un anume Ciro Sponcioni, relata pe larg campania lui Mihai în Ardeal şi ultimele lui zile. Răsfoise împreună cu Val cartea. Acesta se apucă chiar să copieze câteva vignete, apoi se arătă interesat de conţinut, şi Olga îi tradusese pasaje întregi. Stăteau pe-o bancă la şosea, nu prea era multă lume, câţiva copii care se jucau; alţii, mici de tot, erau plimbaţi în cărucioare de fete tinere. O bătrânică se chinuia cu un puşti de vreo şase ani să-l înveţe nemţeşte „fără să ştie”, adică pe neobservate: „Das ist ein Baum”. „Das ist kein Baum.”

Sandu descoperi după o vreme cartea şi neştiind la ce lucruri periculoase serveşte, că era pe cale să facă din nevasta lui o nouă Francesca da Rimini, i-o confiscă. Mai precis, o dădu, nu ştiu unde, „să vadă ce e cu ea”. Se temea şi de umbra lui. În sfârşit, un taxi. Olga îi făcu semn, urcă şi-i spuse şoferului adresa „La ghicitoare!” Ce număr? întrebă şoferul, încruntat din sprâncene, credea că e vorba de o stradă şi nu voia să-şi arate ignoranţa. (Toţi şoferii sunt grozav de încrezuţi în materie de Bucureşti.) A, da! făcu Olga, dându-şi seama, şi-i spuse tare strada şi numărul. Chiar aşa departe nu era. Undeva prin spatele stadionului „Dinamo”, pe o străduţă pavată cu bolovani de râu cu castani pe amândouă părţile. Numărul respectiv era scris pe poartă, tocmai în fundul unei curţi mari se vedea o casă cam dărăpănată, fără etaj.

— Aici locuiţi? întrebă şoferul.

— Da. Plăti şi maşina porni iar.

Câţiva copii, curioşi, întoarseră capul după ea – probabil că nu treceau aşa de multe pe aici –, apoi o priviră lung, aşa i se păru, pe doamna care vine cu taxiul la ghicitoare… Ştiau de ce venise – ghiciseră – dar, de obicei, în astfel de pelerinaje, se venea pe jos, ori cu tramvaiul. Abia când intră în curte şi se gândi să nu fie vreun câine să sară la ea – asta ar mai lipsi – Olga îşi aduse aminte că fusese sfătuită să nu vină singură. De ce? Ana, prietena ei, care