ca nuca-n perete. Acuma fac eu legătura. Două chestii am cu tine: în primul rând, că dispari aşa luni în şir, fără să dai niciun semn (de când se cunoscuseră trecuseră într-adevăr câteva luni, dar relaţiile lor nu erau de natură să solicite explicaţii)…

— Am fost pe teren… spuse Adrian, cam perplex, deşi se gândi că putea foarte bine să nu dea nicio lămurire. De altfel, el era vinovat, era un dobitoc că venise acum aici.

…Şi doi, nu mi-ai vorbit niciodată de prietenul tău, marele sculptor Val Tomiţă, care i-a sucit pur şi simplu capul acestei onorabile doamne şi acum nu-i mai dă nicio atenţie… neştiind, sau nevrând să ştie, cu ce fiinţă sensibilă are de-a face. Uite, de două ceasuri mă ţin de ea să nu se arunce pe fereastră! (O, ce talent deosebit avea Ruxandra de a macula totul! Olga mai că începu să plângă.)

— Nu e adevărat, îngână ea.

— Să-i spui derbedeului să se prezinte aici la mine, la probă, că ea e bleagă, asta de urgenţă, să-l iau de urechi!

Adrian socoti că a sosit momentul să pună lucrurile la punct.

— Nu ştiam că trebuie să vă dau socoteală, domnişoară, de tot ce fac, ne cunoaştem destul de puţin. („Ei, na, se aştepta să-i răspundă aceasta, ce cauţi în casa mea, ieşi afară, porcule! Acum chem miliţia, dacă zici că nu ne cunoaştem”. Era în felul Ruxandrei de-a-l plezni astfel, o intuise acum destul de bine. Ea însă îl asculta răbdătoare)… şi apoi dumneavoastră… sau tu, mă rog… ne putem tutui?

— Dă-i drumul… eşti mare pişicher! (Ruxandra îşi dădu seama că se-ntrecuse, cu gluma totuşi, nu trebuia speriat porumbelul.)

— … Şi apoi, n-am avut cum să vă povestesc de Val... nici noi nu ne cunoşteam pe vremea aceea!

— A, da! Dar acum… ce părere ai? Vă vedeţi des?

— Locuim împreună.

— Ia te uită! De data asta Ruxandra se-ntoarse spre Olga.

— De ce nu mi-ai spus? Bine şi deci vă cunoaşteţi… (Vorbea acum cu Adrian.) Cum este? Vorbesc ca om, nu ca sculptor, ca sculptor nu face două parale, nimeni nu-l ştie… Dar ca om, merită să-i dăm puicuţa asta… uită-te la ea ce fată!… de soţie… Că vrea să se mărite cu el…

— E printre tipii cei mai interesanţi pe care i-am cunoscut… îi bagă-n pălărie pe mulţi… va ajunge mare, iar ca om… e… (Adrian căută cuvântul)… fantastic!…

(Olga se uită dacă vorbeşte sincer sau joacă teatru.)

— … Ceva rar de tot.

— Buun… M-aţi convins! Mă dau bătută, v-aţi pus amândoi pe mine… recunosc, am judecat pripit… să dea Dumnezeu să fie aşa… Atunci, dragă, îi spuse ea Olgăi cu tonul cavernos şi oficios al unui ofiţer de stare civilă, să se celebreze această legăturică. Mărită-te cu el, ia-l cât e cald şi genial… Ai OK-ul.

Iarăşi bătu cineva la uşă. Intră o soră care îi spuse Ruxandrei că e aşteptată „la pat” (Ha, ha! făcu Adrian). Vin îndată, zise Ruxandra. Sora ieşi. „Prin urmare, Ruxandra nu stă chiar cu totul întâmplător în spital. În orele libere îndeplinea şi funcţia de infirmieră, avea paturile ei cu bolnavi, care o aşteptau”. Olga se miră chiar că Ruxandra îi ascundea această îndeletnicire, cu totul onorabilă pentru o studentă care n-are bursă şi trebuie să se întreţină. Erau nişte bani cinstiţi: – fusese rea, gândindu-se la cine ştie ce alte provenienţe ale lucrurilor ei, altfel destul de sărăcăcioase. Cât putea primi pe lună? Opt-nouă sute.)

— Acum… cărel! spuse Ruxandra, aranjându-şi grăbit părul în oglinda montată pe uşa dulapului. Uşa interioară, bineînţeles, înăuntru se puteau vedea rochii, o haină ponosită, combinezoane, prosoape, bluziţe, într-o dezordine perfectă, cum era întreaga odaie.

— Îmi tratez o măsea, simţi ea nevoia să se explice. Olga, când ne vedem, tu?

— Nu ştiu, îţi telefonez eu.

— Bine, ţine-mă la curent cu toată povestea. Mor de curiozitate. Spune-i lui Val că l-am înfiat. Les amis de mes amis sont mes amis! iar lui Sandu, dacă-l vezi întâi pe el, zi-i că-l urăsc de moarte!

Adrian ieşi şi el cu Olga, neîndrăznind să rămână cu Ruxandra… nu ştia de ce intrase brusc frica-n el, pentru că adineauri, când venea, spera totuşi s-o găsească singură.

Pe culoarul întunecos al mansardei – erau mai multe cămăruţe pe partea stângă, în rând cu cea a Ruxandrei, pe partea dreaptă nişte geamuri albe, prin care se vedeau acoperişuri – o luă el înainte ca şi când ar fi fost cazul să-i arate drumul, ori s-o ferească de vreun atac din faţă din partea cine ştie cui, aşa era el, ocrotitor. Apoi, gândindu-se că poate Olga ia asta ca o impoliteţe, o rugă să treacă ea mai întâi. De fapt, era loc pentru amândoi.

Nu-şi spuseră nimic până la etajul următor, când Adrian se scuză că el rămâne, fiindcă-l aşteaptă prietenul lui, doctorul.

— A, da… desigur, făcu Olga. Apoi, aşa deodată, cu sufletul la gură, ca şi când Adrian ar fi fost gata s-o rupă la fugă şi n-ar fi vrut să dispară până nu află de la el un anumit lucru: Adineauri v-am ascultat vorbind despre el… staţi, nu plecaţi (Adrian stătea nemişcat, puţin mirat), m-am căznit să aflu, să ghicesc din intonaţia glasului, dacă cele spuse reprezentau într-adevăr gândurile dumneavoastră cinstite.

— Doamne! domnişoară! Mă jigniţi. Vorbeam absolut sincer. Şi dacă doriţi, mai pot adăuga că e un nefericit… Poate-l puteţi ajuta… salva… Şi cu o emoţie care-o făcu să se cutremure: e dintr-un aluat din care se plămădeşte un Ion Georgescu, un Paciurea, un Brâncuşi… Da, un Brâncuşi, în ultimă instanţă…

Nu înţelese de ce această „ultimă instanţă”, însă mărturisirea, ori poate numai modul în care-i fusese făcută, o cutremură. Adrian dramatizase un pic, desigur involuntar, dar părerile lui despre oameni reprezentau nişte bunuri agonisite cu grijă şi nu făcea risipită de bunătate, străduindu-se să fie cât mai aproape de „marginile adevărului”. Pe de altă parte, era generos şi, mai ales pentru prietenii săi, capabil de entuziasme. Nu-i mai puţin adevărat că Val reprezenta şi pentru dânsul un mister şi că intuise în el „un destin” – să dea Dumnezeu să fie aşa!

— Vă mulţumesc. Mulţumesc mult de tot, spuse Olga şi coborî scările. Ştia acum că soarta îi e pecetluită. Până mai adineauri încă mai ezitase. Se aflase în acea situaţie cheie, încărcată de toate