— Şi ce să-ţi fac eu? Nu primesc vizite la ora asta… Nu, nu e niciun bărbat la mine… O, de ce eşti caraghios? Cum poţi fi aşa de antipatic? Îi trânti receptorul, de data asta din proprie iniţiativă. Uite, aşa trebuie să te porţi cu bărbaţii, spuse. Dobitocul pariez că are un buchet de flori. Nu ştiu ce mă opreşte să nu-i ard un telefon nevesti-si – are o nevastă cu picioarele strâmbe şi uscată ca o scoabă – să-i facă ceva să-l ia de pe capu-mi, că mă terorizează cu florile sale.

Olga îşi mai pregăti un ceai. Ruxandra puse de cafea. Putea bea o sută de ceaiuri, dacă nu lua şi-o cafea turcească nu se trezea, nu considera ziua începută. Îşi făcuse reflexul cu cafeaua, ştia că asta o trezeşte, altfel de-ar fi luat şi cofeină tot adormea pe loc. Olga citi cu glas tare de pe punga de muşeţel, nu ştiu ce-i venise. De la vizita la muzeul numismatic, simţea nevoia să citească explicaţiile, ori poate se afla într-o stare când avea nevoie de multe, multe explicaţii şi lămuriri, desigur de altă natură. „Florile de muşeţel, datorită bogăţiei în ulei eteric şi a altor substanţe medicamentoase, au proprietăţi antiseptice, dezinfectante. Se recomandă pentru calmarea colicilor, uşurarea digestiei şi eliminarea gazelor. Sub formă de gargară, cataplasme, clisme ajută la calmarea durerilor şi cicatrizarea rănilor”. (Deci, cunoştinţele Ruxandrei aici îşi aveau izvorul.) MOD DE ÎNTREBUINŢARE; Un sfert de litru apă în clocot se toarnă peste…

— Termină, dragă, ho, ajunge! Ce-ţi veni? sări prietena, enervată de-a binelea, mai ales că, atentă la ea să vadă unde bate, îi dăduse cafeaua în foc. Dacă eşti obosită, continuă mai moale, pune capul aici pe pernă şi trage-i un pui de somn, îţi înţeleg starea. Numai somn n-a putut fi acela. Apoi, bătându-se cu mâna peste tâmplă: „Şi eu care am atâta treabă”. Sorbise cafeaua, deci se trezise de-a binelea. Uitasem. Trebuie s-o-ntind. Vorba ceea: Dormi mai repede, că am nevoie de pernă. Dar poţi rămâne aci, nu-i nicio problemă. Numai să nu dea gazda peste tine. Mi-a interzis categoric. Şi să nu pice Vasile.

— Ei, mă duc, zise Olga. Termin ceaiul şi plec…

— Foarte bine faci. Te-o fi aşteptând Şandru… S-o fi întrebând ce-i cu tine… Spune-i c-ai dormit aici, ai venit după două (el a plecat pe la unu şi jumătate…) Ai fost la teatru până la ora aia… sau, mă rog, trânteşte-i şi tu o minciună… Bărbaţii abia aşteaptă să li se dea explicaţii cât de cât plauzibile… mă rog, cât de absurde, ca să le creadă… ca să-i scutească de nişte frământări… Să nu slăbească, mânca-i-ar mama. Sunt foarte egoişti, ascultă-mă pe mine. Bătu cineva în uşă. „Dobitocul de portar i-a dat drumul”, şopti Ruxandra, apoi tare: „Intră”. „Poftim.” „Dar intră odată!” În uşă nu apăru persoana insistentă de la telefonul de adineauri (Ruxandra oftă uşurată), ci Adrian. Avea un halat pe el, aşa cum fac vizitatorii unui spital, li se dă un halat spre a-i feri de microbi, ori poate invers, spre a nu-i molipsi ei pe pacienţi. Olga se uita şi nu ştia unde-l mai văzuse. Apoi îşi aminti, se roşi toată, ca şi când ar fi fost surprinsă asupra cine ştie cărui fapt urât. Mai încurcat şi mai fâstâcit se arătă însă Adrian. Merse şi-i sărută mâna (pentru a doua oară în dimineaţa aceea) şi începu să-i explice Ruxandrei scopul „vizitei”. Trecuse pe la un prieten al lui, doctor aici la spital, să-i lămurească o problemă extrem de interesantă, asupra căreia meditase mult în ultima vreme: problema morţii. Mai precis: a vieţii celeilalte. Cealaltă, dar nu în sens biblic. Adică, din momentul intrării în comă, mai precis a încetării pulsului, până la moartea definitivă, mortul e viu… trăieşte, înţelegi?… şi cum s-ar putea valorifica această viaţă, această trăire? Totodată starea de colaps, întâlnită la unii, poate fi asemănată cu colapsul gravitaţional, fenomen curent la unele stele. Se poate face o asemănare între moartea pre-moarte – adică aceia care sucombă, mor subit, dar o anumită formă de dispariţie, şi moartea aparentă a omului… Deci, această asemănare între plecarea de pe lume a omului şi-a stelei… Trebuia însă să se mai consulte şi pentru asta venise, pentru teoria pe care voia el s-o lanseze…

Lucrurile erau interesante, însă… cădeau parcă prea brusc… prea de dimineaţă şi pe burta goală… Olga îl ascultase cu atenţie însă.

— Lasă, Adrian, balivernele astea – făcu Ruxandra cu felul ei „delicat” de-a coborî lucrurile cu picioarele pe pământ –, ce trebuie să inventezi o întreagă teorie funebră, astronomică, numai ca să te ascunzi că-mi faci o vizită? Spune c-ai vrut să mă vezi, şi gata! Ai avut chef să-mi dai bună dimineaţa şi-ai venit. Dânsa e prietena mea, nu? şi nu trebuie să te jenezi. Iar domnul, zise ea teatral, arătându-l pe Adrian, e prietenul meu cel mai bun.

Se mai văzuseră o dată şi acum era prima oară când se tutuiau. Adrian era într-un fel furios pe sine că urcase la ea. După plecarea lui Val şi-a lui Andrei, el încercase în zadar să se odihnească, îl chinuia imaginea bătrânei pe moarte şi venise într-adevăr la spital ca să discute cu un doctor, prieten bun cu el, problema colapsului. Medicul era tocmai în ora de vizită de dimineaţă şi până termină îl rugase să citească ziarul. Adrian îşi adusese aminte că Ruxandra locuieşte aici – îşi dădea adresa la toată lumea şi asta era toată intimitatea lor. Olga se gândi că de aceea nu-l poate suferi Ruxandra pe Val, i-l bârfise Adrian. Şi tot aşa, prin intermediul acestuia, avusese ocazia să citească cele două poezii ale prietenului comun, pe care le găsise „geniale”.

— Ne cunoaştem, spuse ea, fără prea mare entuziasm, şi se ridică să plece.

— Ia ascultă, lichea mică – făcu Ruxandra, postându-se în faţa lui Adrian şi apucându-l de bărbie –, dacă l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi ştiut cât îl enervează asemenea gesturi şi asemenea apelative, care i se potriveau lui, bărbatul atât de ţeapăn şi de snob, exact