corp. Vorbiseră despre urechea lui Van Gogh, dacă era sau nu nebun, Val se ridicase să-i citească pasaje din scrisorile acestuia cu o mândrie nejustificată, ca şi când Van Gogh i le scrisese lui personal, apoi alunecaseră în controversa Picasso – Braque, care le luase pe puţin o jumătate de oră. Val susţinea că al doilea e primul, că celălalt n-a făcut decât să-l copieze, că el cu pânzele autorului „Guernicăi” ar putea pava şoseaua Bucureşti-Urlaţi şi-ar călca pe ele fără să simtă vreun fior şi s-ar duce aşa să-şi cumpere nişte oale smălţuite. Ea îl contrazisese energic, nu e adevărat, să-i dea voie şi ei să se priceapă cât de cât la pictură (adevărul e că se pricepea, ca amatoare), el se supărase şi se întorsese cu spatele. Adormise, repede, ori aşa lăsa să se înţeleagă. Dar cum e posibil pentru o idee, pentru un crez artistic să întorci spatele unei femei, în prima noapte, cum e posibil? Ce, arta e o sperietoare, un mijloc de a ne inhiba pornirile sănătoase? Care e limita între principii şi… cerinţele legitime ale vieţii, legea trupului, cum bine spunea popa? Ori aşa sunt artiştii?

— Dragă, e clar… nu-l lua! zise Ruxandra. Dă-l în mă-sa, să fie artist. Sau, cel puţin, nu acum. Mai verifică-l, aminteşte-ţi de Penelopa, pe care zeiţa o învăţa ce să facă. Ăi care nu puteau încorda arcul… duceţi-vă cu Dumnezeu, peţitori dumneavoastră, şi lăsaţi-mă în pace. Deci, dacă tot se pune atâta bază pe verificări, fă-i dosar – de ce tocmai aici…? Nu? Femeia nu mai trebuie să meargă cu ochii închişi, nu mai trebuie să bâjbâie în întuneric.

Olga interpreta şi altfel purtarea lui Val. Anume: poate că tocmai în felul acesta îi adusese omagiul suprem, pentru că, altfel, animale care să se repeadă la tine una-două, să-ţi rupă ţoalele întâlneşti la tot pasul. Alta e însă să ştii să faci atmosferă, să tulburi cât mai mult simţurile şi minţile… „Eu nu strivesc corola de mister a lumii” – spusese el, în şoaptă, nu cu multe ceasuri în urmă, tocmai când ea se cuibărea mai bine lângă el. Asta îi plăcuse, oricum, amorul trebuie să aibă şi el o spiritualizare, altfel rămânea cu bărbatu-său, care, pur şi simplu, dă iama ca un elefant pus să păzească grădina de zarzavat – fabula nu ştiu cui. Olga era acum aproape convinsă că Val avusese tăria să se domine tocmai pentru că o iubea cu adevărat. O, ea fusese proasta, se aşteptase la altceva. El voise să-i dea o lecţie, că, uite, deşi are toate atuurile, „toţi aşii pe masă”, mă rog, nu uzează de poziţia lui teritorial avantajoasă, n-o face pe ea să se simtă jignită. Să se simtă prost. (De altfel s-ar fi simţit cât se poate de bine, poate ar fi plâns un pic, face frumos, nu strică  o lacrimă două, şi l-ar fi întrebat dacă nu cumva, ferească Dumnezeu, acum, ACUM, crede cine ştie ce despre ea. Naivă, Olga nu ştia că tocmai aici nimerea în cel mai plat clişeu erotic şi că numai întâmplarea o salvase de-a cădea adânc în banalitate.) Adevărul e că lui Val ideea îi venise în ultimul moment, ca un deus ex machina, când era aproape pe muche, abia se mai putea abţine, stăpâni, apelând la resurse Yoga, şi totodată trebuia să se forţeze şi să nu râdă. Aşteptase, la rândul său, reacţiile fetei. „Ce face inamicul, ia să vedem acum noi ce poziţie adoptă inamicul”, îşi amintise vocea ofiţerului de la ora de tactică, pe vremea când îşi făcea lunile de militărie, şi care le explica în faţa unui poligon în miniatură, cu şei, şi mameloane, cu poziţiile noastre însemnate cu steguleţe roşii şi ale duşmanului însemnate cu ace de gămălie. „Deci, cum va înainta inamicul?” El se simţea acum ca un general stăpân pe situaţie, care, retras undeva, sau nu, dominând priveliştea de pe un mamelon, urmăreşte cu luneta la ochi şi aşteaptă desfăşurarea trupelor vrăjmaşe, care nu ştiau că sunt total încercuite. Olga însă stătuse cuminte, înfricoşată şi umilită. („Şi cu toate flancurile descoperite.”) „De ce râzi? îl întrebase ea. Apoi, recăpătându-şi sângele rece şi aerul grav, „se trezise” şi iarăşi începuseră nu ştiu ce discuţie, pe o temă estetică. Nici mintea nu-i mai mergea bine, Olga spunea naivităţi mai mari decât ea, îşi dădea perfect de bine seama… Dar ce să facă biata fată? Spunea naivităţi, Picasso e un impostor – şi Val se gândise chiar că e îndrăgostit şi că nu e exclus să o ia de soţie, ea trebuie să se înveţe să-l aştepte, plină de dor şi de dorinţe, dacă nu… Oricum, prima noapte petrecută împreună fusese un fiasco! – din punctul de vedere al Ruxandrei – şi sfatul ei era cât se poate de sincer. „Ţine-te bine de Sandu! E bărbatul tău, om aşezat, de casă, genii din acestea mai găseşti tu, o să mai ai ocazii, oho, dacă vrei, îţi prezint eu o sută. Nu e cazul să te arunci de-acuma buluc în prăpastie. Ascultă-mă pe mine, tu… Pentru că dacă se prezintă aşa, dă, doamne, să nu fie adevărat, mai târziu o să cauţi altul şi altul. E o vorbă românească: Unde a mers mia, treacă şi suta”. O să umbli mereu după antidot.

— După ce?

— După antidot. (Şi râse, Olga nu înţelesese care era hazul.) Şi aşa o să-ţi macini viaţa.

— Tu nu înţelegi c-a făcut asta numai ca să-mi arate că mă iubeşte şi că nu se poartă cu mine cum te porţi cu o femeie de stradă? Există la mijloc consideraţii mai înalte.

— Draga mea, de la un anumit punct, de la un anumit punct, înţelegi… orice consideraţii cât de înalte devin baliverne… Eu de ce crezi că nu m-am căsătorit până acum? N-am găsit bărbatul cu care să mă potrivesc… Şi oftă. Aşa mi-a fost dat mie să rămân fată mare.

— Asta să i-o spui lui Mutu, vru să dea replica Olga… Dar sună telefonul.

— Da, da şi eu sunt fată mare, spuse Ruxandra ducându-se să ridice receptorul.

Era tot persoana de adineauri, care întreba, nervoasă, de ce i-a-nchis telefonul în nas, că după aceea telefonul