e sfânta cruce”, s-ar fi jurat Ruxandra) – deşi el nu credea asta, că era un caz maladiv de neîncredere în oameni şi în societatea femeii – ci faţă de sine. Cu ce ochi mă voi mai uita eu după aceea în oglindă? „Tot cu aceia! i-ar fi răspuns Val. Care ar arăta încă şi mai frumoşi.” Dar ea îşi impusese o conduită, cum credea că trebuie să fie o femeie, şi se ţinea cu dinţii de schema ideală din cap. Să nu aibă de ce roşi în oglindă! Atunci ar însemna să spargem toate oglinzile, să desfiinţăm industria „oglindelor” cum zicea Alexandrescu, pentru că… asta e viaţa. Dacă nu roşeşti un pic măcar, înseamnă că ţi s-a dus tinereţea din obraz. Se căsătorise foarte tânără şi Şandru fusese primul bărbat pe care-l cunoscuse. Avea în jur, bineînţeles, o droaie de admiratori, de la liceenii care-i făceau curtea aceea bleagă, când nu e impertinentă, la studenţi, colegi de grupă ori din ani mai mari, deja „cu stil” în comportare, şi până la oameni în vârstă, căsătoriţi de-a binelea. Îşi pusese în cap să nu le acorde nicio atenţie – fie ce-o fi, oricine-ar fi – şi asta îi reuşise până la un punct. Aproape toţi erau îndrăgostiţi de ea, la diverse temperaturi de fierbere, şi-o amuza să ştie că provoacă lumii acesteia o mică suferinţă. „Nu o să mă culc decât cu soţul meu”, îi spusese ea unuia mai îndrăzneţ, care-o întrebase direct dacă e fată mare şi cum poate să rabde în secolul vitezei şi dacă fetele au mai multă putere de abstinenţă decât băieţii.

— Nu mă interesează subiectul, spui prostii, cară-te! Când mă voi căsători, voi şti să fiu şi tandră şi temperamentoasă, nu-mi duceţi voi grija. Băiatul, care nu voia să se căsătorească „la urgenţa-ntâia”, îi dăduse pace şi pierise din jurul ei. Chiar aşa îi spusese: n-am chef să mă leg la cap la urgenţa-ntâia! Ea îl luase de bărbat pe Şandru Sandu, care era binişor format, adică mai în vârstă cu — să zicem – 15 ani. „O fi mult?” se întrebase Olga în primele momente. Apoi se potolise cu hamletizările fără rost. „La urma urmei, 15 ani sunt o nimica toată. Bărbatul trebuie să fie mai în etate, pentru că femeia e mai trecătoare.” Acum însă era îndrăgostită de Val, asta i se-ntâmplă prima dată. („N-ai mai mâncat niciodată aşa ceva?” o întrebase el.) Era într-o fază de năpădire, foarte primejdioasă la animale. Se simţea animal din cap până-n călcâie (din creştet până-n călcâie, se spune pe româneşte) şi intrase în panică. Cu cât se lega mai tare de amant (urât cuvânt, dar ibovnic e şi mai nesuferit. Unul e barbarism, de origine franţuzească, celălalt e un slavonism, dar cum l-ar fi putut numi altfel? fără a apela la cuvinte de argou?), simţea, deci, cu cât îl iubea mai tare, simţea, da, repetăm că, adio! În situaţii de-astea treci „ca fulgul de uşor” peste orice morală, burgheză etc., peste orice hotărâre prestabilită şi intri orbeşte în imperiul altor legi. „Fisch in fremde Netz”, văzuse undeva o fotografie cu un crap într-o plasă, sub care scria aşa. Numai să fi făcut el un gest şi i-ar fi căzut în braţe de la un kilometru, alergând spre el cu viteza a treia cosmică. Numai în laborator se mai pot realiza, aici pe pământ, vitezele cosmice, altfel e nevoie de spaţiu, mult spaţiu, şi o foarte complicată aparatură. O, i-ar fi căzut în braţe ca pasărea rănită de pe creangă. Sufăr de complexul „Ienăchiţă Văcărescu”, sunt o „amărâtă turturea”. Zâmbi. Dar el nu făcea gestul, nu zgîcina creanga. „Dar gestul mâna mea nu vrea a-l face.” Al cui e versul? „Dar gestul mâna mea…” Citatul, probabil, nu e exact. Şi-l va aminti, cu precizie, altă dată, în condiţii normale. Ba nu, îl făcuse, asta era mai îngrozitor, îl făcuse până la jumătate, până la aproape trei sferturi, atât cât s-o pună pe ea în situaţia, ce mai la deal la vale, cea mai delicată. CEA MAI DELICATĂ! Se oprise ca fascinat, nu, că ar fi frumos, ca hipnotizat, lăsând-o pe ea să-şi lingă rănile, ca o leoaică rănită. Penibilă stare de lucruri. E bine spus stare – totul fusese o stare, o stagnare, pe o anumită treaptă de evoluţie. Brr! Simţi că i se face pielea de găină.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse Ruxandra.

— Care? Ce întrebare? se trezi Olga, dând din cap, spre a-şi aduna gândurile, atât de tare încât cocul i se desfăcu, ca nodul gordian sub sabia lui Alexandru Macedon, şi se vărsă umplând camera de aur. Cum stătea ea pe un fotoliu – singurul din cameră –, cosiţele se întinseseră într-adevăr pe podea, ca un preş, covor persan „natural”.

— Caută-l pe jos, râse Ruxandra, care făcea întotdeauna haz de „coadele şi conciul ei”’ de ţărancă fără zestre. Nu mă face să abuzez de repetiţii, continuă ea, ştii că ţin la stil.

— Cum a fost azi-noapte? Hai, spune, nu vezi că mor de curiozitate? Sub aşteptări? Te văd cam plouată…

— Nu s-a întâmplat nimic, mărturisi Olga repede, speriindu-se parcă de propriul glas. Cum putea face astfel de confidenţe? Ea nu era genul de femeie care să-şi povestească intimităţile cu mai mult sau mai puţin haz, dar în orice caz amănunţit, ce-a zis unul, ce-a zis altul; cum făceau atâtea colege ale sale, chiar nemăritate.

— Păi n-ai dormit cu el? făcu Ruxandra botoasă, că Olga îi jucase o farsă.

— Ba da.

— Ei, şi?

— Am dormit. Râse alb şi negru, bacovian. Am discutat foarte mult şi foarte serios…

— Aţi pus bazele teoretice! Ptiu! Să nu te deochi. (Ruxandra scuipa azi pentru a doua oară, ori a treia oară.)

— Tot felul de lucruri, tot felul de idei ne-au trecut prin cap…

— Sunteţi anormali, dragă, fugi, fugi, să nu te mai văd! Sunteţi caz patologic.

— A fost cea mai frumoasă noapte a mea. (Ceea ce era adevărat până la o margine.) Îi plăcuse să discute stând aşa ca Olimpia lui Mannet, lângă el, acoperiţi cu un cearşaf şi-o pătură roasă ca nişte coate de student bătrân, simţindu-i toată căldura trupului, care se amesteca, îmbietor, cu dogoarea propriului