o străină, n-o slăbeau din privit. Se dădeau în vânt. Îşi lăsau muierile şi ieşeau afară, pe un balcon care atârna deasupra liniilor de tren, să le umble-n sân şi să le făgăduiască bani. Băgau de seamă legitimele. Meseriaşii se supărau, se răsteau la ele, le mai loveau, că li se făcuse de altă carne. Umblau blănarii ca turbaţi în jurul curvelor aduse de peştii lor la petrecere. Aruncau polii, nu se uitau. Era ziua lor de desfrânare, altceva simţeai să mai schimbi muierea, să pipăi şi altă subsuoară de femeie…

Dar ca Didina parcă nu mai văzuseră.

•

Ibovnica, tot cu ochii roată împrejur, căuta, căuta. Degeaba îşi întindeau meseriaşii gâturile. Ţiganca a pus ochii pe Petrică Cîrcu, preşedintele federaţiei.

Acesta şedea într-un colţ cu nişte prieteni şi cu nevestele lor. Om serios. Mânca liniştit şi bea cu măsură. El trebuia să strângă banii de la tombolă şi de la bufet, să vorbească la ziuă meşterilor şi să le spună pentru ce se adună fondurile balului, cum făcea în fiecare an. Avea acasă, cu a lui, doi copii mari, daţi la liceu, să înveţe, şi nu i se întâmplase niciodată ce-a păţit în noaptea aia.

Bozoncea îl mirosise. I-a şoptit Didinei:

— Ăsta e, ai grijă de el…

Pungaşii mestecau stingheriţi şi Sandu îl îmboldea pe sub masă pe ăl bătrân:

— Nu aşa, Gheorghe, că-mi vine jitia când te văd, parcă eşti la noi în groapă. Ţine ca lumea furculiţa, n-auzi?

Codoşul înghiţea cu noduri şi nu mai vedea înaintea ochilor. Ar fi lăsat dinainte mâncarea. Unde erau balurile la care mergea el, pe Filantropia, sâmbătă seara? Acolo petrecea cu ai lui, cu şuţii şi cu fetele din Cuţarida, cu calfe şi cu curve… Nu se uita nimeni cum bagi bulca-n gură. Saloanele erau luminate de lămpi cu gaz şi puteai să joci la ziuă cum voiai – şi pe duşumele. Servitoarele nu se supărau dacă le înghionteai pe afară. Se dusese timpul lui! Se ridicau altfel de hoţi, mai spălaţi, mai deştepţi. Trase cu ochiul la Nicu-Piele. Nici lui nu-i şedea bucăţica-n gât. Parcă-l înţepa cineva în spate, aşa se proptise de lemnul scaunului. Îi venea să-l tragă de mână şi să-i spună: „Hai, mă, că aici nu-i de noi! Dacă vine poliţia, nici n-ai pe unde s-o-ntinzi. Îţi rupi gâtul pe şina trenului!” Acolo mergeau fără frică de sergenţi. Se uitau la uşi, erau sticleţi de-ai lor, d-ei de luau mangă, închideau ochii. Intrau teleleu peste lume, petreceau, strigau la lăutari să le cânte cântece pungăşeşti şi-i răsplăteau. Puteau să ia ştoalfele de şolduri şi să le învârtească până ameţeau. Erau nişte transilvănence grase, cu pieptul mare, toate buzate şi blonde, cu părul scurt, pofta lui! Le pupa după ureche şi le scotea în curte. Nechezau ungurencele, că le plăcea. Îşi alegea. Era de unde! Spre ziuă le întindeau pe nisipul vreunei binale şi le dezveleau. Tocmai duminică dimineaţa le dădeau drumul, ţepene de frig, dar mulţumite. Că se mai tăiau cu câte unul, asta era altă poveste, pe când aici? Te uitai în dreapta, te uitai în stânga, numai neveste. Mai treceau pe sub ochiul lui, care cunoştea, şi câte o coardă, dar alea erau în treabă, nu puteai să te apropii, că se aflau cu ţuţării lor, şi Stăpânul le spusese să stea liniştiţi.

•

De îmbătat, însă, tot s-a-mbătat Gheorghe. Să ţie paharul ştia, nu-l certa nimeni. Îi plăcea gustul vinului, inima lui fierbinte, şi l-a îndemnat şi pe Paraschiv:

— Ia, mă, şi bea, că eşti cătrănit.

— Nu sunt cătrănit…

— În flăcările alea mari să te văz… De ce mă minţi, mă?

Ucenicul nu mânca, nu petrecea. Băgase de seamă cum îl pierde din ochi ibovnica pe meseriaşul de la masa vecină. Ţiganca se mişca, i se vedeau ţâţele tari prin despicătura rochiei. Petrică Cârcu, om şi el. S-a mai făcut că nu bagă de seamă, s-a mai răsucit, s-a dus la oamenii lui de aveau în primire balul, i-a socotit, a strâns banii de la tombolă, că se vânduseră toate numerele şi se împărţiseră câştigurile, i-a împăturit după ce-i numărase şi i-a aşezat în portofelul lui de piele scumpă, a dat o raită pe la bufet, s-a uitat la chelneri, să nu învârtească vreo şmecherie, a ridicat şi de-acolo o sumă şi s-a întors la masă. Parcă dracul îl învăţase să facă aşa. Pe urmă, mai ia un pahar, mai ia altul, s-a cam înveselit. Şi-a sculat nevasta, a dansat un vals, năduşise, a mai golit un pahar. Căpătase curaj. Femeia de alături nu se ridicase. Bea şi mânca. L-a simţit Bozoncea slab. Le-a şoptit pungaşilor:

— Duceţi-vă de le luaţi muierile la joc.

S-a ridicat Piele. S-a ridicat Sandu. S-au apropiat, meseriaşii le-au lăsat, nu era supărare. Necunoscuţii, şi-au făcut ei socoteală, trebuie că erau negustori de-ai lor. A înţeles preşedintele ce să facă. Prietenii lui de la masă se chercheliseră. A mai băut un pahar.

Lăutarii începuseră un dans săltăreţ şi mardeiaşii învârtiră nevestele meşterilor. Femeile se ameţiră de plăcere. Erau nişte potci slute, neduse pe la petreceri, că ai lor o dată pe an le scoteau din casă. Hoţii, tineri, le ţineau strâns la pieptul lor, le spuneau vorbe cu două înţelesuri, meseriaşii – ce să mai vadă? Îl îmboldeau pe Petrică Cârcu, care se afanisise:

— Du-te, nene, că de când se uită muierea la matale. N-oi vrea să te ia de mână…

— Să mă duc? bâlbâia preşedintele.

— Du-te, nene.

— Dar dacă mă tratează c-un refuz?

— Ce refuz, parc-ai avea douăzeci de ani!

În cele din urmă, Petrică Cârcu se ridică matolit, împleticindu-se şi se apropie de masa lui Bozoncea. Gheorghe i-a dat un scaun, el a mulţumit şi-a spus:

— Permiteţi?

— Poftiţi, poftiţi, făcu Stăpânul.

— Nu vă supăraţi, doamna dansează? şi s-a uitat spre Didina.

— Cu plăcere, a râs ibovnica, ridicându-se.

Cârcu nici nu apucase să se dezmeticească şi s-a şi trezit cu ţiganca în braţe. Femeia mirosea bine a odicolon şi a piele încinsă. Se învârtea uşor şi el a căpătat curaj. Se uitau nevestele de la mese, se uitau meşterii, înjurau în gând: „Uite-al dracului!”

Cum să nu te umfli de mândrie? Didina îşi apăsa pieptul pe braţul lui şi meseriaşul se pierdu. Începu să trăncăne. C-o fi,