c-o păţi. Uitase de toate. După un dans o aduse la masă, îi pupă mâna şi, uluit încă, se aşeză la locul lui. Bău pe nerăsuflate şi îşi pironi capul în pământ. Nevestele nu se întorseseră. Se ridicase Gheorghe şi Paraschiv să le învârtească. Grangurii nu se supărau. Au mai cerut câteva sticle cu vin şi s-au lipit cu masa de cea a starostelui. Asta aşteptau şi caramangiii. Petreceau şi muierile, n-aveau ce zice. Le ameţise codoşul. Se băga în sufletul lor şi le zicea:

— Oliu, ce gură ai!

Arătările chicoteau.

— Taci, că te-aude dumnealui.

— Ce dacă?

Nevestele nu mai auziseră astfel de vorbe de ani de zile. Închideau ochii şi ascultau muzica, oftau şi nu mai ştiau de ele.

Paraschiv ţinea în braţe pe una slabă şi uscată pe care atârna rochia. O privea cu îndrăzneală drept în ochii osteniţi şi spunea:

— Când te mai văd, cucoană, că tare mai eşti şucară…

— Glumeşti dumneata, râdea ea stingherită.

— Ce vorbeşti?! Mie aşa-mi plac femeile, mai obosite. Găina bătrână face zeama bună…

— Fugi d-acilea, că râzi de mine…

— Nu râd, mânca-ţi-aş ocarina!

Câţiva meseriaşi băteau cu confeti şi deasupra lor căzu o ploaie de hârtii mici.

Se împărţeau cărţile poştale pentru alegerea reginei balului. Nişte fete iuţi treceau pe la fiecare masă şi le vindeau.

Petrică Cârcu ceru o sută şi puse un pol pe masă. Bozoncea lăsă paharul. Vinul strălucea în lumina candelabrului.

Ceru şi el o sută. Împrejur se învârteau serpentine şi viorile se mişcau vesele sub arcuş.

Aşa şi-a pierdut Petrică Cârcu cinstea şi cuvântul lui de preşedinte al meseriaşilor…

•

Meltenii se încălzeau pe nesimţite. Starostele comanda chelnerilor să mai aducă.

— Eu plătesc! făcea, ca omul asupra chefului.

Prietenii meşterului o dată s-au oţărât:

— Nu, nene, dacă nu plătim şi noi cinci baterii, ne supărăm…

S-au mai certat, până la urmă i-a învins băutura. Spre ziuă se pupau cu Gheorghe, care le umbla prin buzunarele de la spate.

— Al nostru eşti, nene Costică, spunea codoşul, că aflase cum îi cheamă. Să-ţi trăiască nevasta şi copiii, c-am auzit c-aveţi şi copii…

— Să trăieşti, puiule!

Şi iar se pupau, prieteni la toartă. Cocă s-au făcut draibării. Au chemat lăutarii la masă.

— Mă Piculeaţă, ia vin’, mă, de cântă lu nen-tu! striga conu Costică Galeş, de era negustor în Piaţa mare, meseriaş vechi, că-l ştia o lume.

Şi după el se luară şi ceilalţi: nenea Mihalache Tobă, Iordan Beluşica, blănarul, om de patruzeci de ani, care nu-ţi bea decât duminica, la masa lui, acasă, şi Picu Calată, măţarul de la coada Dristorului.

Grigore Piculeaţă s-a dat aproape cu ai lui.

— Să trăiţi! zicea.

Conu Costică l-a măsurat şi s-a sculat în picioare. Se cam clătina, dar s-a ţinut bine. L-a pupat pe lăutar pe amândoi obrajii şi-a oftat:

— Ia să te-aud…

Meseriaşii aveau nişte feţe grele, ostenite de băutură. Ţiganii au încordat viorile şi Piculeaţă le-a stihuit la ureche:

 

Izvoraş cu apă rece,

Pe la poarta mândrii trece,

Trece neică să se spele

Şi dă de urmele mele…

 

Mai au tras după aceea nevestele de ei, că ele nu erau băute, s-a supărat Sandu-Mână-mică, le-a luat iar la dans. Nicu-Piele nu s-a lăsat nici el mai prejos. Juca otrăvile, le mai gâdila; le cărau de lângă bărbaţi. Băga boala în ele. Se uita lunganul la una ca la Fecioara Măria:

— Coană, să n-am spor, ce-aş mai lăsa eu dracii-n dumneata!

Potoapa râdea cu plăcere, că i-ar fi dat sufletul.

— De, lasă-i dacă poţi!

Când o ostenea îi făcea cu ochiul lui Gheorghe:

— Mai ia-o şi tu!

Acesta se înfiinţa, ştergându-şi palmele năduşite pe pantaloni, obiceiul lui de neam prost:

— Cucoană, hai să te mai fac şi eu un danţ!

Şi trăgea cu oblonul la lungan, care se învârtea neostenit.

În timpul ăsta, Petrică Cârcu o lipea pe Didina de pieptul lui, să-i simtă carnea caldă şi sfârcurile.

— Te are cu cununie? o întrebă.

— Cine?

— Dumnealui.

Ibovnica râse:

— Nu.

Meseriaşul se fâstâci.

— Adică-i eşti ţiitoare?

— Îhî, îl îngână ea.

Bărbatul prinse curaj. Era lac de apă. Didina îi simţi portofelul burduşit cu hârtii, banii meseriaşilor.

— Şi ce-nvârteşti dumneata? îl luă pe departe.

— Sunt negustor. N-ai auzit încă de Petrică Cârcu?

— N-am auzit.

— Păi eu am casele alea mari, cu etaj, din Calea Victoriei, unde se ţin nişte magazine…

— Ce vorbeşti?!

Şi-l mai împunse cu ţâţele.

— Da matale? se linguşi preşedintele.

— Nu vezi?

Ţiganca îi râse în urechi şi răsuflarea ei caldă îl ameţi pe bărbat.

— Şi nu ţi-e urât lângă slutu ăla bătrân?

— Care slut?

— Buzatu de stai cu el la masă…

— Da de ce-ntrebi? Ţi-o fi milă de mine!?

— De! chicoti el.

Salonul se umpluse de fum, şi curentul făcut de geamul deschis şi de uşă nu mai ajuta la nimic. Jumătate din orchestră cânta mai departe pe estradă pentru ceilalţi. Erau trei acordeonişti tineri, care ştiau plăcerea meseriaşilor.

— Şi n-ai vrea matale vreun negustor cu parale, o lungi mai departe Cârcu, să te ţină ca pe-o prinţesă?

— Cum adică?

Preşedintele se dezlegă la limbă:

— Adică, aşa, să te aibe pe banii lui, să te-mbrace, să te-ncalţe, să-ţi cumpere ce vrei şi să-l iubeşti.

— Şi ăla cine-ar fi?

— Păi cine să fie? Eu!

Ochii ei se aşternură într-o parte. Paraschiv şedea la masă şi-o privea. Bea tăcut, în duşmănie. Uitătura lui era verde şi rea. Îi fu frică ţigăncii, dar îi şi plăcu. Simţea gura fierbinte a meşterului lângă obraz, palma lui lată şi plină care-i umbla pe spate şi i se făcu a dragoste. Străinul vorbea într-una, dar ea nu-l asculta. Întâlni şi privirea Stăpânului. Ardea de o mânie abia ascunsă.

— Să mai aducă vin! strigă el. Eu plătesc!

Ea ştia că nu-i de loc beat şi că acasă o s-o bată pentru că l-a lăsat pe Cârcu s-o mângâie. Dar era bine şi se simţea fericită văzând pofta atâtor bărbaţi, mendrele lor.

— Ia spune, bolborosea preşedintele.

— Să mă mai gândesc şi eu…

— Ce să te mai gândeşti…

— Păi dumneata ai nevastă cu cununie, ce-ţi mai trebuie?

Petrică Cârcu o privi drept în ochi:

— Parcă n-ai şti că ţi se urăşte!

— Da copiii, c-oi avea şi copii?

— Am, să-mi trăiască, dar ce-are familia cu treaba asta? Îmbătrânesc, mi-ajunge cât am strâns, vreau să mai risipesc. Bani la mine, ca la turci! Uite!

Şi-i aşeză mâna pe pieptul său, unde se simţea portofelul plin.

•

Locul se mai golise. Piculeaţă tot mai cânta la urechea lui conu Galeş:

 

Of, of,

Foaie verde