Of, of, Leano,

Păi, mă sui pe dealul Cernii,

Of, of, Leano,

Unde cântă puiul mierlii,

Of, of, Leano,

La mândra cu ochii negri…

Nea Mihalache Tobă a scos o sută şi-a lipit-o cu scuipat de fruntea guristului.

— Aşa, mă, suferă!

Piculeaţă a lăsat ochii în jos şi-a schimbat-o:

De-ai fi om şi ai pricepe

Dragostea de unde-ncepe,

De la ochi, de la sprâncene,

De la buze tinerele,

Şi-apoi, lele, lele, lelişoară,

Ochii tăi mă bagă-n boală…

Mai că nu plângeau meşterii.

— Suferă, mă, suferă! se ruga şi Picu Calată.

Acordeonistul s-a apropiat şi el. Nenea Mihalache Tobă i-a lipit şi lui o sută de frunte.

Piele i-a dat un cot lui Paraschiv:

— Ucenicule, fii atent, că s-au ciripit muşteriii!

Mână-mică tot mai dansa cu o nevastă gătită ca un vicleim, când a băgat de seamă mişcarea. A încredinţat-o lui Gheorghe şi s-a aşezat lângă meseriaşi. Nu putea să-i lase singuri la o asemenea împrejurare şi, pe nesimţite, le-a înjumătăţit sumele, uşurel, mai râzând, mai uitându-se cu frică la staroste, să nu-l bage de seamă.

Pe urmă s-au strigat cărţile poştale. Cârcu cumpărase încă cinci sute pentru Didina şi vreo cinci sute ceilalţi. Au scos-o regina balului. I-au strigat numele, şi negustorii au început să bată din palme. Nevestele se uitau chiorâş la ea, dar n-aveau ce-i face. În mijlocul salonului se făcuse un loc larg în cinstea celei alese. Preşedintele federaţiei, abia ţinându-se pe picioare, s-a ridicat după obicei. Plesnea de mândrie. O învârtea uşor, râzând şi spunând măscări. Ceilalţi se uitau dimprejur la ei. Fetele oftau cu părere de rău, că le plăcea şi lor ibovnica. Au ocolit tot salonul. De pe margini, meşterii aruncau cu confeti şi cu serpentine roşii. Lanţurile de hârtie îi legase la un loc, şi Petrică Cârcu a oprit-o sub candelabru şi-a dat s-o pupe.

Atât aşteptase Bozoncea. A răsturnat masa şi-a strigat:

— Săriţi, mă, că-mi fură nevasta!

Lăutarii s-au oprit uluiţi din cântat. Doar aşa era obiceiul! Sandu şi Nicu Piele i-au şi încălecat pe negustori. Gheorghe cu ucenicul s-au dat lângă uşă. Măr i-a făcut Stăpânul pe meşteri.

— Na-vă! Să vă mai uitaţi la nevestele altora! striga.

Didina atunci îl uşurase de portofel pe preşedinte.

Săriseră şi nevestele să-şi scape bărbaţii şi strigau cu frică. În înghesuială, codoşul s-a apropiat şi le-a pus piedică de-au măturat parchetul.

•

Laţi i-au lăsat. Se mai amestecară nişte chelneri şi alţi negustori, dar Sandu şi Nicu-Piele au terminat repede cu ei. Până să vină sergenţii, au plecat cu trăsurile în goană, veseli…

Cine să-i ţină minte? Băteau vânturile peste locul sălbatic, veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele treceau, gârlă. Mai muriseră, se împuţinau ăi vechi, veneau alţii. Lumea, ca târgul!

Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o iarbă înaltă, drumurile se lăţeau. Cădeau ploile. Vremea se înăsprea. Timpul căciulii. Lucrătorii aduceau gâşte să le îndoape şi porci pentru îngrăşat. De sărbători, nunţi şi bătăi, unde cântaseră lăutarii cânta câteodată popa, apoi liniştea învăluia din nou curţile până la Bobotează, când venea sfinţia-sa cu miruitul. Trecea părintele cu dascălul, după obicei. Tot pe atunci băteau finii la uşile naşilor cu plocoanele. Muierile ţineau prosoapele lucrate în arnici, portocalele şi lămâile învelite în foiţe, iar bărbaţii, ploştile şi gâştele gătite. Ce de petreceri!

Prin februarie se ardeau gunoaiele şi se reparau gardurile. Cerul se subţia. Primăvara venea neştiută. Sub garduri încolţeau mărăcinii. Râpile galbene se umpleau de câini. Erau o ceată: al lui Gogu, al lui Chirică, ai mecanicului, ai lui Stere şi d-ăi fără căpătâi, ai gunoierilor. Javrele, cât viţeii, nu te-apropiai.

În frunte, că mergeau ca la nuntă, grămadă, al tâmplarului, flocos şi întunecat, numai colţi. Adulmecau gunoaiele şi cu nasul tot sub coada căţelelor din jur. Dulăul rotea ochii la ăilalţi. Ceata se oprea împrejur. Al lui Chirică, lung ca un castravete şi bolâu, moţăia de-a-n picioarele. Al cârciumarului sufla cu limba scoasă. Corciturile oltenilor lipăiau lângă şef, că şef era câinele lui Matei! Nu mişca unul. Vineţiul fochistului bătea aerul cu coada ridicată. Era lacom. El scormonea pământul. Mirosise osul, pentru că os se afla sub laba sa. Toţi priveau pieziş. Îl rupea aşchii-aşchii şi scotea dintr-o dată măduva galbenă şi putredă. Din când în când, ridica ochii. Tot nu mişcau. Când dădea iama în grămadă însemna că terminase. Lua unul de blană şi-l târnosea. Ieşea tot praful din el, până-l sângera. Sătul, se fudulea privindu-i cum se încaieră pentru ciozvârta rămasă. Plecau pe urmă mai departe. Mahalaua creştea spre Filantropia, şi-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la grădinile oltenilor, pişându-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapă, coborând pe drumul îngust. Se lăsau pe malul gârlei, unul după altul, hămesiţi. Gunoierii descărcau sus, pe mal, camioanele, şi din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zăvozii se năpusteau scormonind. Aveau boturile ascuţite şi ochii fierbinţi de poftă. Nemâncaţi, ca stăpânii! Albi, roşcaţi, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirică rămânea mai în urmă. Era beteag de un picior, că-l prinseseră grădinarii în bostani şi-l schilodiseră. Din cauza lui era să se omoare omul cu oltenii într-o dimineaţă.

Câinele, câine, dăduse prin gardul de mărăcini şi răscolea brazdele. Pândarul de sus, poc! cu puşca de sare, drept în pulpa dulăului, care a luat-o de-a dreptul prin roşii, chelălăind, până acasă.

Acarul lipea o cratiţă în curte. Cam aprins, că era la începutul săptămânii şi el se grijea lunea la Stere, să-i meargă bine. Când şi-a văzut câinele cu sângele baltă sub el, l-au apucat dracii. Animalul îşi lingea rana şi avea o privire sfârşită, rugătoare. Chirică ţinea la al lui ca la un copil. Încă la cârciumă mai glumea cu Spiridon: „Ehe, Spiridoane, păi al meu mă cunoaşte după miros. Ia să viu seara nebăut, ce, crezi că mă mai lasă să intru în curte? Da de unde! Ăsta nu-i stăpânu meu, zice, şi mă latră. Păi