un animal nu fusese încă stabilit un criteriu sigur pentru a recunoaşte rasele superioare. Astăzi ştim că gradul cel mai dezvoltat de umanitate îl avem prin rasa albă şi că modelul cel mai evoluat de rasă albă este rasa germanică. Dar prezenţa evreilor e o continuă ameninţare de încrucişări rasiale. Priveşte o statuie greacă, ce puritate a trăsăturilor, ce eleganţă a taliei, şi nu întâmplător această frumuseţe era identificată cu virtutea, cine era frumos era şi viteaz, cum se întâmplă cu marii eroi din miturile noastre teutonice. Acum imaginează-ţi-i pe aceşti Apollo alteraţi cu trăsături semite, cu carnaţia închisă la culoare, cu ochii mijiţi, cu nasul de răpitoare, cu corpul pipernicit. Pentru Homer acestea erau trăsăturile lui Tersit, personificarea însăşi a ticăloşiei. Legenda creştină, îmbibată de spirite ce-s încă iudaice (în fond, a fost iniţiată de Pavel, un evreu asiatic, astăzi am spune un turc), ne-a convins că toate rasele coboară de la Adam. Nu, eu cred că, despărţindu-se din fiara originară, oamenii au apucat căi diferite. Trebuie să ne întoarcem în punctul acela unde căile s-au împărţit, deci la adevăratele origini naţionale ale poporului nostru, nicidecum la aiurelile acelor lumieres franţuzeşti cu cosmopolitismul lor şi cu ale lor egalite şi fraternite universale! Ăsta-i spiritul vremurilor noi. Ceea ce se cheamă acum în Europa Risorgimento, Reînălţare a unui popor, este apelul la puritatea rasei originare. Numai că termenul — şi scopul — e valabil doar pentru rasa germanică, şi stârneşte râsul faptul că în Italia întoarcerea la frumuseţea de odinioară e reprezentată de Garibaldi ăla al vostru cu picioarele strâmbe, de regele ăla al vostru cu picioarele scurte şi de piticul de Cavour. Asta pentru că şi romanii erau de rasă semită.

— Romanii?

— Nu l-ai citit pe Vergiliu? Proveneau dintr-un troian şi deci dintr-un asiatic, iar migraţia asta, cu siguranţă semită, a distrus spiritul popoarelor italice antice, vezi ce li s-a întâmplat celţilor: romanizaţi, au devenit francezi, deci latini şi ei. Numai germanii au reuşit să se păstreze puri şi necontaminaţi şi să înţeleagă puterea Romei. Dar, în fine, superioritatea rasei ariene şi inferioritatea celei iudaice — şi, în mod fatal, şi a celei latine — se văd şi din felul cum excelează în diferite arte. Nici în Italia, nici în Franţa n-au crescut un Bach, un Mozart, un Beethoven, un Wagner.

Goedsche nu părea tocmai tipul eroului arian pe care-l ridica în slăvi, ba chiar, de-ar fi trebuit să spun adevărul (dar de ce trebuie spus adevărul de fiecare dată?), avea aerul unui evreu îmbuibat şi senzual, dar la urma urmelor trebuia să-i dai crezare, dat fiind că i-o dădeau serviciile care trebuiau să-mi plătească ceilalţi douăzeci şi cinci de mii de franci rămaşi. Totuşi, n-am reuşit să evit o mică răutate. L-am întrebat dacă el se simţea un bun reprezentant al rasei superioare şi apolinice. M-a privit pieziş şi mi-a spus că apartenenţa la o rasă nu e doar un fapt fizic, ci înainte de toate un fapt spiritual. Un evreu rămâne evreu chiar dacă dintr-o întâmplare naturală, aşa cum se nasc copii cu şase degete şi femei în stare să facă gemeni, s-ar naşte cu părul blond şi cu ochii albaştri. Iar un arian e arian dacă trăieşte spiritul poporului său, chiar dacă are părul negru.

Dar întrebarea mea îi tăiase avântul. Îşi luase seama, îşi ştersese sudoarea de pe frunte cu o batistă mare cu pătrate roşii şi-mi ceruse documentul pentru care ne întâlniserăm. I l-am dat, iar după toate discursurile lui credeam că ar fi trebuit să-l facă să cadă în extaz. Dacă guvernul său voia să-i lichideze pe evrei conform mandatului lui Luther, povestea mea cu cimitirul din Praga părea făcută înadins pentru a alerta toată Prusia în privinţa naturii complotului iudaic. Însă el a citit încet, între o sorbitură de bere şi alta, încreţindu-şi în diferite rânduri fruntea, strângând din ochi încât părea aproape mongol şi a încheiat zicând: — Nu ştiu dacă pe noi aceste informaţii ne pot interesa cu adevărat. Ele spun ceea ce am ştiut dintotdeauna despre urzelile evreieşti. Sigur, o spun bine, iar dacă ar fi inventat, ar fi bine inventat.

— Vă rog, Herr Goedsche, nu mă aflu aici ca să vă vând material inventat!

— Nu mă îndoiesc, bineînţeles, dar şi eu am nişte îndatoriri faţă de cei care mă plătesc. Mai trebuie încă dovedită autenticitatea documentului. Trebuie să supun aceste foi lui Herr Stieber şi birourilor sale. Lasă-mi-le şi, dacă vrei, întoarce-te chiar la Paris, vei avea un răspuns peste câteva săptămâni.

— Dar colonelul Dimitri mi-a spus că era un lucru hotărât...

— Nu-i hotărât. Nu încă. Ţi-am mai spus, lasă-mi documentul.

— O să fiu sincer cu dumneata, Herr Goedsche. Ceea ce dumneata ţii în mână e un document original, original, înţelegi? Valoarea lui constă, desigur, în ştirile pe care le dă, dar şi mai mult în faptul că aceste ştiri apar într-un raport original, aşternut la Praga după reuniunea despre care vorbeşte. Nu pot lăsa ca acest document să circule dincolo de mâinile mele, cel puţin nu înainte de a mi se înmâna recompensa promisă.

— Eşti excesiv de bănuitor, domnule Simonini, zisese Goedsche. Ei bine, mai comandă o bere sau două şi dă-mi o oră ca să copiez textul ăsta. Ai spus chiar dumneata că veştile pe care le conţine valorează cât valorează, iar dacă aş vrea să te înşel, mi-ar fi destul ca să le ţin minte pe dinafară, pentru că te asigur că-mi amintesc ceea ce am citit aproape cuvânt cu cuvânt. Dar vreau să-i supun textul lui Herr Stieber. Lasă-mă aşadar să-l copiez. Originalul a intrat aici odată cu dumneata şi tot cu dumneata o să iasă din localul ăsta.

N-aveam cum să obiectez. Mi-am înjosit palatul cu câţiva dintre cârnaţii ăia teutonici dezgustători, am băut multă bere — şi trebuie să spun că berea germană poate să fie uneori la fel de bună ca şi cea franceză. Am aşteptat ca Goedsche să copieze atent tot ce era acolo.

Ne-am despărţit cu răceală. Goedsche a dat de înţeles că trebuia să împărţim nota de plată, ba chiar a calculat