Cred că am mai scris în jurnalul meu impresia pe care mi-a lăsat-o berăria aceea mare, müncheneză, unde bavarezii se înghesuie la nişte tables d'hotel lungi, cot la cot, făcându-şi de cap cu cârnaţi unsuroşi şi dând pe gât nişte bocale cât nişte canistre, bărbaţi şi femei, femeile hlizindu-se mai tare, mai cu zgomot şi mai vulgar decât bărbaţii. E clar că-i o rasă inferioară şi mi-a cerut destulă osteneală după călătorie, ea singură foarte anevoioasă, să rămân fie şi numai două zile pe pământ teuton.

Tocmai la berărie îmi dăduse şi Goedsche întâlnire, şi a trebuit să recunosc că spionul meu neamţ părea făcut să bântuie prin locurile acelea: nişte haine de o eleganţă sfruntată nu ascundeau înfăţişarea de vulpoi care trăieşte din expediente.

Într-o franceză stâlcită, mi-a pus imediat nişte întrebări cu privire la sursele mele, m-am fofilat, am încercat să vorbesc despre altceva, pomenindu-i de trecutul meu garibaldin, a rămas plăcut surprins, deoarece, spunea el, tocmai scria un roman despre întâmplările italiene din 1860. Era aproape gata, avea să se intituleze Biarritz şi aveau să fie multe volume, dar nu toate faptele se desfăşurau în Italia, se mutau în Siberia, la Varşovia, la Biarritz, desigur, şi aşa mai departe. Vorbea despre el cu drag şi cu oarecare automulţumire, considerând că tocmai termina un fel de Capelă Sixtină a romanului istoric. Nu înţelegeam legătura dintre feluritele întâmplări de care se ocupa, dar se părea că nucleul povestirii era ameninţarea permanentă a celor trei forţe malefice care dominau în chip perfid lumea, adică masonii, catolicii — mai ales iezuiţii — şi evreii, care se infiltrau acum şi între primele două pentru a submina temeliile purităţii stirpei protestante teutone.

Se lungea la vorbă despre intrigile italiene ale masonilor mazzinieni, apoi se muta la Varşovia, unde masonii conspirau împotriva Rusiei împreună cu nihiliştii, specie blestemată pe care popoarele slave au produs-o în orice epocă, şi unii, şi ceilalţi în mare parte evrei — important e sistemul lor de recrutare care-l amintea pe cel al Iluminaţilor din Bavaria şi al carbonarilor Marelui Târg, fiecare membru mai recruta alţi nouă care nu trebuiau să se cunoască între ei. Apoi se revenea în Italia, urmărind înaintarea piemontezilor către Cele Două Sicilii, într-un talmeş-balmeş de răniri, trădări, violări de femei sus-puse, călătorii rocamboleşti, cu legitimiste irlandeze extrem de curajoase şi toate numai capă şi spadă, mesaje secrete ascunse sub cozile cailor, un prinţ Caracciolo ticălos şi carbonar care viola o copilă (irlandeză şi legitimistă), descoperiri de inele revelatorii din aur oxidat verde cu şerpi împletiţi şi cu un coral roşu în mijloc, o tentativă de răpire a fiului lui Napoleon al III-lea, drama de la Castelfidardo, unde fusese vărsat sângele trupelor germane credincioase pontifului, şi se arunca împotriva acelei welsche Feigheit — Goedsche o spusese în germană, poate ca să nu mă jignească, dar ceva nemţeşte învăţasem şi pricepeam că era vorba despre tipica laşitate a raselor latine. Din punctul acela, acţiunea devenea tot mai tulbure, şi încă nu ajunsesem la sfârşitul primului volum.

Pe măsură ce povestea, lui Goedsche i se însufleţeau ochii, altminteri urduroşi, împroşca stropi de salivă, râdea de unul singur de unele găselniţe pe care le socotea excelente şi părea că doreşte nişte bârfe de primă mână despre Cialdini, Lamarmora şi alţi generali piemontezi şi, fireşte, despre atmosfera din jurul lui Garibaldi. Însă, cum în mediul său informaţiile se plătesc, n-am găsit oportun să-i dau pe gratis ştiri interesante despre cazurile italieneşti. Şi apoi, cele pe care le aveam eu era mai bine să le trec sub tăcere.

Îmi spuneam atunci că omul o lua pe o cale greşită: niciodată nu poţi crea un pericol cu o mie de feţe, pericolul trebuie să aibă una singură, altfel lumea nu-i atentă. Dacă vrei să-i denunţi pe evrei, vorbeşte despre evrei, dar dă-i încolo pe irlandezi, pe principii napoletani, pe generalii piemontezi, pe patrioţii polonezi şi pe nihiliştii ruşi. Prea multă tevatură. Cum putem să ne împrăştiem atât de mult? Cu atât mai mult cu cât, dincolo de romanul său, ideea fixă a lui Goedsche păreau să fie, în mod exclusiv, tocmai evreii, şi cu atât mai bine pentru mine, pentru că despre evrei îi ofeream acum un document preţios.

Într-adevăr, mi-a spus că scria romanul acela nu pentru bani sau alte speranţe de glorie lumească, ci pentru a elibera viţa nemţească de capcana iudaică.

— Trebuie să ne întoarcem la cuvintele lui Luther, care spunea că evreii sunt răi, veninoşi şi diabolici până-n măduvă, că fuseseră timp de secole plaga şi ciuma noastră şi continuau să fie şi-n vremea sa. Erau, după spusa lui, şerpi perfizi, veninoşi, aspri, răzbunători, asasini şi fii ai demonului, care înţeapă şi dăunează în taină, neputând-o face deschis. Împotriva lor unica terapie cu putinţă era o scharfe Barmherzigkeit — nu izbutea să traducă, înţelegeam că literal putea să-nsemne o cruntă milă, dar, la urma urmei, Luther voia să vorbească despre o lipsă de milă. Trebuia dat foc sinagogilor, iar ceea ce nu voia să ardă trebuia acoperit la loc cu pământ, încât nimeni să nu mai poată vedea din ele o piatră, trebuiau distruse casele lor şi să fie alungaţi într-un grajd ca ţiganii, să li se ducă departe textele talmudice în care erau predicate numai minciuni, făcături şi blesteme şi să li se interzică practicarea cametei, să se confişte tot ceea ce posedau în aur, în numerar şi în bijuterii şi să se dea în mâna tinerilor lor securea şi târnăcopul, iar în mâna femeilor furca şi fusul, deoarece, comenta Goedsche rânjind subţire, Arbeit macht frei, doar munca ne face liberi. Soluţia finală, pentru Luther, ar fi fost alungarea lor din Germania, ca nişte câini turbaţi.

— Lui Luther nu i s-a dat ascultare, încheiase Goedsche, cel puţin până acum. Asta pentru că, chiar dacă încă din antichitate popoarele neeuropene au fost considerate urâte — uită-te la negru, care până şi astăzi este, pe bună dreptate, considerat