Citise cu atenţie raportul meu şi spusese: — Foarte interesant. Cât?

Era o plăcere să tratezi cu oameni de soiul ăsta şi spusesem la repezeală o cifră, probabil exorbitantă, cincizeci de mii de franci, explicând cât mă costaseră informatorii:

— Prea scump, spusese Dimitri. Sau, mai bine zis, prea scump pentru mine. Să vedem cum putem împărţi cheltuielile. Suntem în bune relaţii cu serviciile prusace şi au şi ei o problemă ebraică. Eu îţi plătesc douăzeci şi cinci de mii de franci, în aur, şi te autorizez să dai o copie după documentul ăsta prusacilor, care o să-ţi dea cealaltă jumătate. O să am eu grijă să-i informez. Fireşte că vor vrea documentul original, cum e cel pe care mi-l dai mie, dar din câte mi-a explicat prietenul Lagrange, dumneata ai virtutea de a multiplica originalele. Cel care va lua legătura cu dumneata se numeşte Stieber.

N-a spus mai mult. A refuzat politicos un coniac, a făcut o plecăciune formală, mai mult nemţească decât rusească, plecându-şi brusc capul aproape perpendicular pe trupul ţinut drept, şi a plecat. Nota am plătit-o eu.

Am solicitat o întâlnire cu Lagrange, care-mi vorbise deja despre Stieber, marele şef al spionajului prusac. Era specializat în culegerea de informaţii peste frontieră, dar ştia şi să se infiltreze în secte şi în mişcări potrivnice liniştii statului. Cu vreo zece ani mai înainte fusese preţuit în culegerea de date despre acel Marx care-i îngrijora acum atât de mult pe nemţi, dar şi pe englezi. Se pare că el sau un agent al lui, Krause, care lucra sub falsul nume Fleuri, izbutise să se introducă în casa londoneză a lui Marx ca doctor şi pusese mâna pe o listă cu toate numele celor ce aderaseră la liga comuniştilor. Frumoasă lovitură, care permisese arestarea multor indivizi periculoşi, încheiase Lagrange. Precauţie inutilă, observasem eu: ca să se lase prostiţi în asemenea hal, comuniştii ăştia trebuie că erau nişte tâmpiţi şi n-aveau să ajungă prea departe. Însă Lagrange spusese că nu se ştie niciodată. E mai bine să previi şi să pedepseşti înainte ca faptele să fie comise.

— Un bun agent al serviciilor de informaţii e pierdut când trebuie să intervină în ceva care s-a petrecut deja. Meseria noastră e să facem lucrurile să se petreacă mai înainte. Cheltuim destul de mulţi bani ca să organizăm mişcări zgomotoase pe bulevarde. Nu trebuie prea multe, câteva duzini de foşti puşcăriaşi cu câţiva poliţişti în civil, se jefuiesc trei restaurante şi două bordeluri cântând Marseieza, se incendiază două chioşcuri şi apoi sosesc ai noştri în uniformă şi-i arestează pe toţi după o aparentă confruntare.

— Şi la ce serveşte?

— Serveşte ca să-i îngrijoreze pe burghezii adevăraţi şi să-i convingă pe toţi că-i nevoie de mijloace dure. Dacă ar trebui să reprimăm revolte reale, organizate de cine ştie cine, nu ne-am descurca atât de uşor. Dar să ne întoarcem la Stieber. De când a devenit şef al poliţiei secrete prusace, s-a dus să hoinărească prin statele din Europa de Răsărit îmbrăcat ca un saltimbanc şi luând seama la toate, creând o reţea de informatori de-a lungul drumului pe care într-o bună zi armata prusacă l-ar fi parcurs de la Berlin la Praga. Şi a iniţiat un serviciu analog pentru Franţa, în vederea unui război care într-o zi sau alta va fi inevitabil.

— N-ar fi mai bine deci să nu-l frecventez pe individul ăsta?

— Nu. Trebuie ţinut sub observaţie. Deci e mai bine ca agenţii noştri să lucreze pentru el. Pe de altă parte, dumneata va trebui să-l informezi asupra unei poveşti care-i priveşte pe evrei şi care pe noi nu ne interesează. Deci colaborând cu el nu vei aduce daune guvernului nostru.

La o săptămână după aceea primisem un bilet semnat de Stieber. Mă întreba dacă nu m-ar deranja prea mult să mă duc la München ca să mă întâlnesc cu un om al său de încredere, un anume Goedsche, căruia să-i predau raportul. Sigur că mă deranja, dar mă interesa prea mult cealaltă jumătate a răsplăţii.

Îl întrebasem pe Lagrange dacă-l cunoştea pe acest Goedsche. Îmi spusese că era un fost funcţionar poştal care în realitate lucra ca agent provocator pentru poliţia secretă prusacă. După răzvrătirile de la 1848, ca să-l incrimineze pe conducătorul democraţilor, produsese scrisori false din care rezulta că respectivul voia să-l asasineze pe rege. Se vede că existau ceva judecători la Berlin, pentru că cineva demonstrase că scrisorile erau false. Goedsche fusese târât în scandal şi trebuise să-şi lase serviciul de la poştă. Mai mult, afacerea îi diminuase credibilitatea şi în mediile serviciilor secrete, unde eşti iertat dacă falsifici documente, dar nu şi dacă pe urmă te laşi prins cu mâţa-n sac în mod public. Se reciclase scriind romane istorice, pe care le semna cu numele sir John Retcliffe, şi continuând să colaboreze la Kreuzzeitung, un ziar de propagandă antiiudaică. Iar serviciile îl mai foloseau doar pentru răspândirea de ştiri, fie ele false sau adevărate, despre lumea ebraică.

Era de altfel omul care se potrivea cu cazul meu, mi-am spus eu, dar Lagrange îmi explica acum că, dacă se recurgea la el pentru treaba asta, era doar din cauză că prusacilor nu le păsa prea mult de raportul meu şi însărcinaseră un personaj de un profesionalism îndoielnic să se uite pe el, doar de formă, ca apoi să mă lichideze.

— Nu-i adevărat, pe nemţi îi interesează raportul meu, reacţionasem. Până într-atât încât mi-a fost promisă o sumă considerabilă.

— Cine ţi-a promis-o? a întrebat Lagrange. Iar când eu îi răspunsesem că Dimitri, el zâmbise: — Sunt ruşi, Simonini, iar cu asta am spus tot. Ce-l costă pe un rus să-ţi promită ceva în numele nemţilor? Oricum, du-te totuşi la München, ne interesează şi pe noi să ştim ce anume fac ei. Şi nu scăpa din vedere faptul că Goedsche e un pungaş nedemn de încredere. Altfel n-ar face meseria asta.

Nu înseamnă că Lagrange era de treabă în ceea ce mă privea,