contează în societate: filosofie, medicină, drept, muzică, economie, politică, într-un cuvânt toate ramurile ştiinţei, ale artei, ale literaturii sunt un câmp vast în care trebuie să ne probăm pe deplin şi să scoatem în relief geniul nostru. Medicina înainte de toate! Un medic este introdus în cele mai intime secrete ale familiei şi are în mâinile lui viaţa şi sănătatea creştinilor. Şi trebuie să încurajăm uniunile matrimoniale dintre israeliţi şi creştini; introducerea unei minime cantităţi de sânge impur în stirpea noastră aleasă de Dumnezeu n-ar trebui s-o corupă, pe când fiii şi fiicele noastre se vor înrudi cu familiile creştine care au oarecare autoritate.

— Să încheiem reuniunea noastră, spusese cea de-a treisprezecea voce. Dacă aurul este prima putere din lumea aceasta, cea de-a doua este tiparul. Se cere ca ai noştri să se afle la conducerea tuturor ziarelor cotidiene din orice ţară. Odată stăpâni absoluţi ai tiparului, noi vom putea schimba opiniile publice despre onoare, despre virtute, despre corectitudine şi vom putea da primul atac la instituţia familială. Să simulăm zelul pentru chestiunile sociale la ordinea zilei, trebuie să controlăm proletariatul, să introducem agitatorii noştri în mişcările sociale şi să facem în aşa fel încât să-l putem ridica atunci când vom dori, să împingem muncitorul către baricade, către revoluţii, iar fiecare dintre aceste catastrofe ne va apropia de ţelul nostru unic: acela de a domni asupra pământului, aşa cum s-a făgăduit primului nostru patriarh, Avraam. Atunci puterea noastră va creşte ca un arbore gigantic, ale cărui ramuri vor purta roadele ce se cheamă bogăţie, bucurie, fericire, putere, ca răsplată pentru acea odioasă condiţie care, timp de veacuri lungi, a fost singura soartă a poporului lui Israel.

 

Aşa se termina, dacă-mi amintesc bine, raportul despre cimitirul din Praga.

 

La sfârşitul reconstituirii mele mă simt epuizat — poate pentru că mi-am însoţit ceasurile astea de scris precipitat cu câteva libaţii care să-mi dea forţă fizică şi aţâţare spirituală. Şi totuşi, de ieri nu mai am apetit, iar mâncarea îmi provoacă greaţă. Mă trezesc şi vomit. Poate că lucrez prea mult. Sau poate că sunt gâtuit de o ură care mă roade. La un interval de timp, revăzând paginile pe care le scrisesem despre cimitirul din Praga, înţeleg cum din experienţa aceea, din reconstituirea mea atât de convingătoare despre conspiraţia ebraică, repulsia aceea care pe vremea copilăriei şi a anilor mei de tinereţe fusese doar (cum să spun?) ideală, numai în mintea mea, precum vocile unui catehism ce-mi fusese picurat de bunicul, acum devenise carne şi sânge şi, doar pentru că izbutisem să reînsufleţesc noaptea aceea de vrăjitorie, ranchiuna, pizma mea faţă de perfidia iudaică deveniseră, din idee abstractă, patimă greu de ţinut în frâu şi adâncă. Oh, într-adevăr, trebuia să fi fost în noaptea aceea în cimitirul din Praga, zău aşa, sau cel puţin se cerea să citeşti mărturia mea despre faptele acelea ca să înţelegi că nu mai puteam suporta ca neamul acela blestemat să ne mai învenineze viaţa!

Numai după ce citisem şi recitisem documentul înţelegeam pe deplin că aveam o misiune. Trebuia să reuşesc cu orice preţ să-i vând cuiva raportul meu şi numai dacă aveau să-l plătească cu greutatea lui în aur aveau să-l creadă şi aveau să colaboreze să-l fac credibil...

 

Dar pentru astă-seară e mai bine să încetez a mai scrie. Ura (sau chiar şi numai amintirea ei) răscoleşte mintea. Îmi tremură mâinile. Trebuie să mă duc să mă culc, să dorm, să dorm.

 

13

 

Dalla Piccola spune că nu este

Dalla Piccola

 

5 aprilie 1897

 

Azi-dimineaţă m-am deşteptat în patul meu şi m-am îmbrăcat, cu acel minimum de trucaj pe care personalitatea mea îl presupune. Apoi am venit să citesc jurnalul dumitale, unde dumneata spui că ai întâlnit un abate Dalla Piccola şi-l descrii ca fiind cu siguranţă mai vârstnic decât mine şi ghebos pe deasupra. M-am dus să mă privesc în oglinda din odaia dumitale de culcare — în a mea, aşa cum se cuvine unui călugăr, nu există — şi, oricât n-aş voi să fiu mai indulgent şi să mă laud, n-am putut să nu remarc că am trăsături regulate, nu sunt deloc saşiu şi n-am dinţii ieşiţi în afară. Şi cred că am un frumos accent franţuzesc, poate cu oarece inflexiuni italieneşti.

Dar cine-i deci abatele pe care dumneata l-ai întâlnit cu numele meu? Şi cine sunt eu, în cazul ăsta?

 

 

 

14

 

Biarritz

 

5 aprilie 1897, dimineaţa târziu

 

M-am trezit târziu şi am găsit în jurnalul meu scurta dumitale însemnare. Eşti matinal. Dumnezeule, domnule abate — dacă vei citi rândurile mele într-una din zilele astea (sau din nopţile astea). Dar cine eşti dumneata cu adevărat? Pentru că tocmai acum îmi amintesc că te omorâsem, chiar înainte de război! Cum de pot să-i vorbesc unei umbre?

Te-am omorât? De ce acum sunt sigur de asta? Să încercăm să reconstituim. Dar ar trebui să mănânc. Curios, ieri nu reuşeam să mă gândesc la hrană fără dezgust, acum aş vrea să înfulec tot ce găsesc. De-aş putea ieşi liber din casă, ar trebui să mă duc la un medic.

 

După ce îmi terminasem raportul despre reuniunea din cimitirul din Praga, eram gata să-l întâlnesc pe colonelul Dimitri. Amintindu-mi de buna primire pe care Brafmann o făcuse bucătăriei franţuzeşti, îl invitasem şi pe el la Rocher de Cancale, însă Dimitri nu părea interesat de mâncare şi abia ciugulea ceea ce comandasem eu. Avea ochii uşor oblici, cu două pupile mici şi tăioase, care mă făceau să mă gândesc la ochii unui jder, chiar dacă nu văzusem şi nici n-am văzut vreodată