castron din închisoare a citit fracţia 10/22 şi a ghicit că „10” înseamnă diametrul fundului, iar,.22” – diametrul marginii superioare. Apoi a tras din prosop un fir şi a făcut un metru şi astfel a măsurat totul. Apoi a inventat cum poţi să dormi de-a-npicioarelea, proptindu-te cu genunchiul de scăunel, şi gardianul să creadă că ţii ochii deschişi. Această invenţie l-a ajutat să nu-şi piardă minţile. (Riumin îl ţinea câte o lună fără să -l lase să doarmă.)

  — Dacă însă ai încheiat cu bine duelul cu sminteala, ai trecut de toate încercările singurătăţii şi ai rezistat, ţi-ai meritat cea dintâi celulă a ta! Şi de acum o să-ţi rămână sufletul la ea.

  Iar dacă te-ai predat repede, ai cedat la toate şi i-ai trădat pe toţi, chiar şi atunci eşti pregătit pentru prima ta celulă; deşi pentru tine ar fi mai bine să nu trăieşti până în această clipă fericită, ci să mori biruitor în subsol, fără să semnezi nici o hârtie.

  Acum o să vezi pentru prima oară oameni care nu îţi sunt duşmani. Acum o să vezi pentru prima oară alţi oameni vii”, care au de străbătut acelaşi drum ca şi tine şi pe care poţi să-i asociezi cu tine prin fericitul cuvânt noi.

  Da, acest cuvânt, pe care tu poate I-ai dispreţuit în libertate, când prin el îţi înlocuiau individualitatea („Noi suntem toţi ca unul!… Noi suntem profund revoltaţi!… Noi cerem!… Noi jurăm…!”), acum ţi se releva ca un cuvânt plin de miere: tu nu eşti singur pe lume! Mai există făpturi spirituale înţelepte – oameni!

  La capătul a patru zile şi patru nopţi de duel cu anchetatorul, aştcptând să mă culc după semnal în boxa mea, în care ardea o lumină orbitoare, gardianul s-a apucat să descuie uşa. Auzeam totul, dar înainte ca el să spună: „Scularea! La interogatoriu!” am vrut să rămân încă trei sutimi de secundă cu capul pe pernă şi să-mi închipui că dorm. Însă gardianul s-a abătut de la tipicul obişnuit: „Scularea! Strângeţi aşternuturile şi salteaua!”

  Nedumerit şi înciudat, pentru că era perioada de timp cea mai preţioasă, mi-am înfăşurat obielele, mi-am încălţat cizmele, mi-am pus mantaua şi căciula de iarnă şi am luat salteaua în braţe. Gardianul, mergând în vârful picioarelor, făcându-mi mereu semne să nu fac zgomot, m-a condus pe coridorul etajului trei de la Lubianka, unde domnea o linişte de moarte, pe lângă masa şefului de etaj, pe lângă numerele lucioase ale celulelor şi apărătorile măslinii lăsate peste vizoare, şi mi-a descuiat celula 67. Am intrat, şi el a încuiat numaidecât în urma mea De la semnalul de stingere nu trecuse decât cam un sfert de ceas, dar pentru inculpaţi acest timp este atât de firav şi nesigur, astfel încât locatarii celulei 67, când am venit eu, dormeau pe paturile de metal, cu mâinile deasupra păturii.

  Diferitele măsuri opresive, în completarea celor vechi, existente, au fost născocite treptat în puşcăriile interioare ale GPU-NKVD-KGB. Cei care au stat la închisoare la începutul anilor ’20 nu au cunoscut aceste măsuri, iar atunci lumina se stingea pe timpul nopţii, ca la toţi oamenii. Dar lumina au început s-o ţină aprinsă dintr-un considerent logic: să-i poată vedea pe deţinuţi în orice clipă din noapte (când o

  *Dacă te aflai în Casa Mare din Leningrad în timpul blocadei, poate întâlneai şi canibali: cei care se hrăneau cu carne de om şi vindeau iâcat de om din sala de disecţii. Nu se Ştie de ce erau ţinuţi la MGB la un loc cu politicii.

  Aprindeau pentru inspecţie era şi mai rău). Iar ordinul ca mâinile să fie ţinute deasupra păturii fusese dat, chipurile, pentru ca deţinutul să nu se ştranguleze sub pătură şi astfel să se exchiveze de la ancheta cea dreaptă. Făcându-se o cercetare experimentală, s-a observat că, iarna, omul vrea mereu să-şi ascundă mâinile, să le încălzească, astfel încât măsura a fost adoptată în mod definitiv.

  Auzind zgomotul uşii descuiate, toţi trei au tresărit şi au ridicat brusc capul. Şi ei se aşteptau ca vreunul să fie luat la interogatoriu.

  Şi aceste trei capete speriate, ridicate instantaneu, aceste trei feţe palide, boţite, nebărbierite mi s-au părut atât de umane, atât de dragi, încât stăteam cu salteaua în braţe şi zâmbeam fericit. Au zâmbit şi ei. Aproape că uitasem această expresie! Doar într-o săptămână!

  — Din libertate? M-au întrebat. (Cea dintâi întrebare care se pune de obicei novicelui.)

  — Nu-u, am răspuns eu. (Cel dintâi răspuns pe care îl dă novicele de obicei.)

  Ei credeau că probabil am fost arestat de curând şi, deci, vin de afară, din libertate. Eu însă după nouăzeci şi şase de ore de anchetă nu consideram câtuşi de puţin că veneam din „libertate”, oare nu sunt încă un arestat încercat?… Şi totuşi eram din libertate! Şi un bătrânel fără barbă, cu nişte sprâncene negre foarte vioaie m-a şi întrebat dacă n-am veşti din război şi din politică. Extraodinar! Deşi eram în ultimele zile ale lui februarie, ei nu ştiau nimic nici de conferinţa de la lalta, nici de încercuirea Prusiei Orientale, nici de ofensiva noastră de lângă Varşovia de la mijlocul lui ianuarie, nici de retragerea lamentabilă din decembrie a aliaţilor. Conform regulamentului, inculpaţii nu trebuiau să afle nimic despre lumea de afară şi, iată, nu ştiau nimic!

  Eram gata să le povestesc jumătate de noapte, să le povestesc totul cu mândrie, de parcă toate victoriile şi încercuirile erau opera mâinilor mele. Însă tocmai atunci gardianul de serviciu mi-a adus patul şi a trebuit să -l instalez fără zgomot. Mi-a ajutat un flăcău de vârsta mea, tot militar: tunica şi boneta lui de aviator atârnau pe bara verticală a patului. El m-a întrebat înaintea bătrânului, numai că nu despre război, ci dacă nu am tutun. Dar oricât de deschis mi-ar fi fost sufletul pentru întâlnirea cu noii mei prieteni şi oricât de puţine cuvinte s-ar fi rostit în câteva minute, dinspre acest tânăr de-o vârsta cu mine şi camarad de front a adiat