Ori „celula individuală” din oraşul Cioibalsan, unde pe şase metri pătraţi de pardoseală stăteaţi cu lunile paisprezece oameni lipiţi unul de altul şi schimbaţi la comandă picioarele îndoite. Sau una dintre celulele „psihice” de la Lefortovo, de felul celei cu numărul 111, vopsită în negru şi, de asemenea, cu un bec de douăzeci de waţi aprins zi şi noapte, în rest, aşa cum erau toate la Lefortovo: pardoseală de ciment; robinetul de încălzire pe coridor, la îndemâna gardianului; şi, ce era mai important, urletul sfârşietor durând ceasuri întregi (de la tunelul aerodinamaic al Institutului Central de Aero şi Hidrodinamică, aflat în vecinătate; nu se poate controla că nu era intenţionat), acel urlet din pricina căruia castronul şi cana, cuprinse de vibraţii, cad de pe masă, când este inutil să vorbeşti, însă poţi să cânţi în gura mare, că gardianul nu te aude; iar când urletul se opreşte, simţi o fericire ce nu se poate compara cu libertatea.

  Dar tu nu ai îndrăgit acea pardoseală murdară, acei pereţi sumbri ori putoarea hârdăului igienic, ci tocmai pe aceia cu care te întorceai, la comandă, de pe o parte pe cealaltă; acel ceva care palpită între inimile voastre; cuvintele lor uneori uimitoare; şi gândurile fluente, libere, zămislite în tine acolo, gândurile care până atunci nici nu le-ai fi putut visa.

  Cât te-a costat însă până să ajungi la acea primă celulă! Ai fost ţinut într-o groapă, ori într-o boxă, ori într-un beci. Nimeni nu ţi-a adresat un cuvânt omenesc, nimeni nu ţi-a aruncat o privire de om, ci doar au ciugulit cu clon-ţurile de fier din creierul tău şi din inimă, şi tu ţipai şi gemeai, iar ei râdeau.

  O săptămână ori o lună ai stat singur-singurel printre duşmani şi erai gata să-ţi iei adio de la raţiune şi de la viaţă; şi ai căzut de pe calorifer cât pe ce să-ţi zdrobeşti capul de conul de fontă al conductei de scurgere. Dar uite că, pe neaşteptate, eşti viu şi te-au dus în mijlocul prietenilor tăi. Ţi-a revenit şi judecata.

  Iată ce înseamnă celula dintâi!

  Tu aşteptai această celulă, visai la ea aproape cum visai eliberarea, în vreme ce erai aruncat din lac în puţ, de la Lefortovo la diabolica, legendara Suhanovka.

  Suhanovka este închisoarea cea mai cumplită dintre toate închisorile MGB-ului. Cu ea sunt speriaţi toţi cei ca noi, numele ei este rostit de anchetatori cu un şuierat lugubru. (De la cei care au fost acolo nu poţi să scoţi pe urmă nimic: ori îţi bălmăjesc o aiureală incoerentă, ori nu mai sunt în viaţă.)

  *KPZ (DPZ) – Kamerî (Dom) predvantelnogo zakliuceniia (Celule – Casă – de detenţie preventivă). Adică nu acolo unde îşi ispăşesc pedeapsa, ci unde se desfăşoară ancheta.)

  Suhanovka este fostul schit Sfânta Ecaterina, două corpuri – unul pentru executarea pedepsei şi altul pentru anchete, cu şaizeci şi opt de chilii. Până aici dubele fac două ceasuri şi mulţi nu ştiu că această puşcărie se află la câţiva kilometri de Gorki Leninskie1 şi de fosta moşie a Zinaidei Volkons-kaia2. Împrejurimile sunt nişte locuri splendide.

  Chiar din momentul când a păşit aici, arestatul este năucit de carcera în care poţi sta doar în picioare, atât de strâmtă, încât, dacă nu mai ai putere să te ţii pe picioare, nu-ţi rămâne altceva decât să atârni cu genunchii proptiţi de perete, într-o astfel de carceră te ţin peste douăzeci şi patru de ore ca să-ţi înfrângă spiritul. La Suhanovka te hrănesc cu mâncare delicată şi gustoasă, cum nu găseşti în altă parte la MGB. Asta pentru că o aduc de la casa de odihnă a arhitecţilor, nu au bucătărie separată pentru a pregăti lături pentru porci! Însă ceea ce mănâncă un singur arhitect – şi cartofi prăjiţi, şi şniţele -aici este împărţit la doisprezece oameni. Din pricina asta nu numai că eşti veşnic flămând, ca pretudindeni, dar eşti zgândărit şi mai dureros.

  Celulele-chilii sunt toate aranjate pentru doi, dar cel mai adesea arestaţii sunt ţinuţi câte unul. Mărimea lor este de un metru şi jumătate pe’doi*. În pardoseala de piatră sunt sudate două taburete rotude, ca nişte buturugi, şi pe fiecare buturugă, dacă gardianul descuie închizătoarea secretă, cade din perete pentru şapte ore de noapte (adică orele de anchetă, ziua nu se pomeneşte aşa ceva) o laviţă peste care se prăvăleşte o salteluţă de paie de mărimea unui copil. Ziua, scăunelul este liber, dar e interzis să te aşezi pe el. Iar pe patru ţevj verticale este aşezată, ca o scândură de călcat – masa. Ferestruica este mereu închisă, doar dimineaţa, gardianul o deschide pentru zece minute cu un cârlig. Geamul ferestruicii este armat De plimbare, nici pomeneală, nevoile – doar la şase dimineaţa, adică atunci când nici un stomac nu simte nevoia, niciodată seara. La şapte celule revin doi gardieni, iată de ce vizorul te priveşte atât de des, cât timp îi trebuie unui gardian să treacă pe lângă două uşi spre cea de a treia. Tocmai acesta e scopul tăcutei Suhanovka: să nu-ţi lase nici o clipă de somn, nici clipe furate pentru viaţa particulară, eşti privit fără încetare şi te afli mereu la discreţie.

  *Mai exact: 156x209 cm. De unde ştiu? Acesta este triumful calculelor inginereşti şi al unui suflet puternic pe care Suhanovka nu l-a frânt. Sunt calculele lui Alexander Dolgan. El nu s-a lăsat copleşit de nebunie şi nu şi-a pierdut curajul. Pentru aceasta s-a străduit să numere cât mai mult. În Lefortovo şi-a numărat paşii, i-a transformat în kilometri, şi-a amintit câţi kilometri sunrpe hartă de la Moscova până la graniţă, apoi câţi până la celălalt capăt al Europei, câţi peste întreg Oceanul Atlantic. Avea următorul stimul: să se întoarcă, în gând. Acasă, în America; şi într-un an de celulă individuală la Lefortovo coborâse pe fundul Ocenului Atlantic, când a fost luat şi dus la Suhanovka. Aici, înţelegând că nu-i nici o speranţă să povestească cineva despre această închisoare (toată povestirea noastră i-o datorăm lui), a născocit mijlocul de a măsura celula. Pe fundul unui