Dar noi ce trebuie să facem?… Cândva, urmaşii noştri vor numi câteva dintre generaţiile noastre generaţii de papă-lapte: mai întâi am îngăduit cu supuşenie să fim bătuţi cu milioanele, pe urmă i-am ocrotit cu grijă pe ucigaşi, să-şi trăiască fericiţi bătrâneţile.

  Ce-i de făcut, dacă marea tradiţie a căinţei ruseşti ei n-o pot înţelege şi li se pare ridicolă? Ce-i de făcut dacă frica animalică de a îndura măcar a suta parte din ceea ce ei au pricinuit altora precumpăneşte în ei orice impuls spre dreptate? Dacă se ţin lacomi, cu ghearele şi cu dinţii, de recolta bunurilor crescute din sângele celor morţi?

  De bună seamă că aceia care au învârtit manivela maşinii de tocat carne, chiar şi numai în 1937, nu mai sunt tineri, au între cincizeci şi şaizeci de ani, şi-au trăit anii cei mai buni în belşug şi îndestulare, în confort, şi orice pedeapsă pe măsură e tardivă şi nu mai poate fi săvârşită.

  Noi însă vom fi mărinimoşi, n-o să-i împuşcăm, nu le vom turna pe gât apă sărată, nu-i vom da hrană ploşniţelor, nu le vom pune zăbala „Rân-dunicii”, nu-i vom ţine câte o săptămână în picioare nedormiţi, n-o să-i buşim cu cizmele şi nici nu le vom strânge capul în cercul de fier, nu-i vom lovi cu bastoanele de cauciuc şi nu-i vom înghesui în celulă ca pe nişte bagaje, să stea unul peste altul – nimic din tot ce au făcut ei! Dar înaintea ţării noastre şi înaintea copiilor noştri suntem obligaţi să-i căutăm şi să-i judecăm pe toţi! Să-i judecăm nu atât pe ei, cât mai ales crimele lor. Să facem ca fiecare dintre ei să spună cu glas tare:

  — Da, am fost un călău şi un ucigaş.

  Şi dacă acest lucru ar fi rostit în ţara noastră numai de un sfert de milion de ori (proporţional, să nu fim mai prejos de Germania Occidentală), poate că ar fi de ajuns?

  În secolul al XX-lea nu este cu putinţă ca decenii de-a rândul să nu deosebeşti care sunt atrocităţile pasibile de judecată şi ce este „trecutul” care, „nu trebuie răscolit”!

  Trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecând viciul sub tăcere, cufundându -l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc „indiferente”, nu din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare.

  Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!”

  Capitolul 5 PRIMA CELULĂ – PRIMA IUBIRE CE ÎNSEAMNĂ asta: celulă şi dintr-o dată iubire?… Ah, da, probabil asta trebuie să fie: în timpul blocadei Leningradului ai fost închis în Casa cea Mare? Atunci e clar, acum eşti viu, fiindcă te-au închis acolo. Acesta era cel mai bun loc din Leningrad, şi nu doar pentru anchetatori, care şi locuiau acolo, şi aveau cabinete la subsol în cazul unui bombardament de artilerie. Fără nici o glumă, la Leningrad, atunci, oamenii nu se spălau, feţele lor erau acoperite de o pojghiţă neagră, dar la Casa cea Mare deţinutul făcea duş fierbinte o dată la zece zile. Este adevărat, nu încălzeau decât coridoarele pentru supraveghetori, celulele nu erau încălzite, dar toate celulele aveau apă curentă şi closet. Unde mai găseai aşa ceva la Leningrad? Pâine – ca şi în libertate, o sută douăzeci şi cinci de grame, în plus, o dată pe zi – o zeamă din carne de cal! Şi casă, tot o dată!

  Se putea spune că a ajuns pisica să invidieze viaţa de câine! Dar carcera? Dar pedeapsa capitală!

  Nu, nu pentru asta. Nu pentru asta…

  Să stai şi să te gândeşti cu ochii închişi în câte celule ai zăcut pe toată durata condamnării tale. Este greu să le numeri. Şi în fiecare – oameni, oameni… În unele doi, în altele o sută cincizeci, în unele ai stat cinci minute, în altele – o vară întreagă.

  Dintre toate însă un loc aparte în socoteala ta îl ocupa prima celulă, în care ai întâlnit semeni de-ai tăi împărtăşind aceeaşi soartă hărăzită condamnării. Ţi-o vei aminti toată viaţa cu emoţie, cum numai iubirea dintâi ţi-o poţi aminti. Şi aceşti oameni care au împărţit cu tine duşumeaua şi aerul din cubuleţul de piatră în zilele când ţi-ai examinat viaţa toată dintr-un punct de vedere nou, aceşti oameni pe care ţi-i vei aminti cândva ca şi cum ar fi făcut parte din familia ta.

  De fapt, în acele zile, ei au fost singura ta familie.

  Cele trăite în cea dintâi celulă de anchetă nu pot fi comparate cu toată viaţa ta dinainte şi nici cu toată viaţa ta de după. Nu are importanţă că închisorile au existat cu mii de ani înaintea ta şi vor exista tot atâţia după tine (aş vrea să cred că mai puţine…), însă unică şi irepetabilă este numai celula în care ai stat în timpul anchetei.

  Poate că era cumplită pentru o fiinţă umană. O chichineaţă plină de păduchi şi de ploşniţe, fără fereastră, fără ventilaţie, fără pat, cu pardoseala Murdară, o cuşcă denumită KPZ în cadrul sovietului sătesc, la miliţie, la gară ori în port. (KPZ şi DPZ* sunt cele mai răspândite pe faţa pământului nostru, ele constituie masa.) Celula individuală de la închisoarea din Arhanghelsk, unde geamurile erau mânjite cu miniu, pentru ca lumina schilodită a lui Dumnezeu să nu pătrundă la tine decât purpurie, şi un bec de cincisprezece waţi veşnic aprins în mijlocul tavanului.