Datorită Ideologiei, secolului al XX-lea i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere. Atunci cum să îndrăznim să stăruim că nu există nelegiuiţi? Atunci cine a nimicit aceste milioane? Insă fără sceleraţi Arhipelagul n-ar fi existat.

  A circulat zvonul că prin anii 1918-1920, chipurile CEKA din Petrograd şi cea din Odessa nu-i împuşcau pe toţi condamnaţii lor, ci pe unii dintre ei îi aruncau (de vii) drept hrană animalelor din menajeriile oraşului. Nu ştiu dacă este adevăr sau calomnie, iar dacă au fost cazuri – câte? Eu însă nici nu m-aş apuca să caut dovezi: după exemplul găitanelor albastre, le-aş propune să ne dovedească ele însele că aşa ceva este imposibil. Atunci, de unde puteai, în condiţiile foametei din acei ani, să faci rost de hrană pentru menajerie? S-o rupi de la gura clasei muncitoare? Aceşti duşmani tot or să moară, atunci de ce să nu sprijine, prin moartea lor, creşterea animalelor sălbatice din Republică, contribuind astfel la progresul nostru? Oare nu este raţional’?

  Iată limita pe care sceleratul shakespearean n-o va depăşi niciodată, dar sceleratul cu ideologie o trece, iar ochii lui rămân senini.

  În fizică sunt cunoscute mărimile sau fenomenele de prag. Sunt acele mărimi ori acele fenomene care nu există câtuşi de puţin câtă vreme nu este trecut un anumit prag cunoscut de natură şi cifrat de ea. Oricât ai ţine litiul sub lumină galbenă, el nu va elibera electroni, însă îndată ce s-a aprins o slabă lumină albăstrie – numaidecât încep să se smulgă (a fost trecut pragul efectului fotoelectric)! Poţi să răceşti oxigenul la peste o sută de grade, presează -l la orice presiune – gazul rezistă, nu cedează! Însă când a trecut pragul de o sută optsprezece grade – începe să curgă, este lichid.

  Pesemne că nelegiuirea este tot o mărime de prag. Da, toată viaţa lui omul oscilează, se zbate între rău şi bine, alunecă, apoi cade, se caţără, se căleşte, din nou se întunecă, dar, până nu trece pragul nelegiuirii, el mai are posibilitatea de a se reîntoarce şi de a rămâne în sfera speranţei noastre. Când însă prin densitatea faptelor rele ori prin gradul lor de gravitate, ori prin absolutismul puterii el trece pe neaşteptate peste prag, atunci a ieşit din umanitate. Şi, poate, fără putinţă de întoarcere.

  Din vremuri imemoriale, ideea pe care oamenii şi-o formează despre dreptate este alcătuită din două jumătăţi: virtutea triumfă, iar viciul este pedepsit.

  Am avut norocul să apucăm acele vremuri când virtutea, deşi nu triumfă, nu mai este hăituită cu clinii. Bătută, jigărită, virtutea, îmbrăcată în zdrenţe, este lăsată să intre, să se aşeze într-un colţ, numai să nu crâcnească.

  Nimeni însă nu îndrăzneşte să scoată o vorbă despre viciu. Da, virtutea a fost batjocorită, dar viciul nu are nici un amestec. Da, câte milioane de oameni au fost nenorociţi, însă vinovaţi n-au existat. Iar dacă cineva încearcă să deschidă gura: „Dar cum rămâne cu aceia, care…” din toate părţile este bombardat cu reproşuri, la început în mod amical: „Nu-i bine, tovarăşi! De ce să zgândărim rănile vechi?!” (Chiar şi privitor la Ivan Denisovici, pensionarii albaştri anume asta reproşau: de ce să zgândărim rănile acelora care au stat în lagăr? Ei, chipurile, trebuie menajaţi!) Apoi cu. Ghioaga: „Hei, voi cei care aţi scăpat teferi, tăceţi! Voi nu aţi fost reabilitaţi!”

  Şi iată că în Germania de Vest până în anul 1966 au fost condamnaţi optzeci şi şase de mii de criminali nazişti*. Iar noi ne sufocăm, noi nu cruţăm paginile ziarelor şi orele emisiunilor de radio, noi şi după ce terminăm lucrul rămânem la miting şi votăm: Este puţin! Şi optzeci şi şase de mii este puţin! Şi douăzeci de ani pentru judecată – este puţin! Trebuie să continue!

  La noi au judecat (după datele publicate) aproximativ treizeci de oameni.

  Pe noi ne preocupă ce se întâmplă dincolo de Oder şi de Rin. Dar ce este în jurul Moscovei şi lângă Soci, dincolo de gardurile verzi, faptul că ucigaşii bărbaţilor şi părinţilor noştri se plimbă pe străzile noastre şi noi ne dăm la o parte să le facem loc – asta nu ne frământă, nu ne atinge, asta înseamnă „să răscolim trecutul”.

  Dacă cei optzeci şi şase de mii de condamnaţi din Germania de Vest ar fi transformaţi în ruşi la proporţiile respective, pentru ţara noastră asta ar însemna un sfert de milion!

  Dar nici într-un sfert de secol noi n-am găsit niciunul dintre ei, pe niciunul dintre ei nu i-am chemat în judecată, nouă ne este frică să le zgândărim rănile. Şi ca simbol al lor al tuturor, pe strada Granovski, la numărul 3, trăieşte Molotov: plin de sine, mărginit, care nici până în ziua de azi nu s-a convins de nimic, impregnat pe de-a-ntregul cu sângele nostru, şi trece cu aer distins trotuarul ca să urce într-o lumuzină luxoasă.

  O enigmă pe care n-o vom dezlega noi contemporanii: de ce Germaniei i-a fost dat să-şi pedepsească criminalii, iar Rusiei nu i-a fost dat? Cât de primejdios va fi drumul nostru dacă nu ne este dat să ne purificăm de această spurcăciune ce putrezeşte în trupul nostru? Ce lecţie va putea Rusia să dea lumii?

  În procesele din Germania, ba ici, ba colo, se întâmplă un fenomen uluitor: inculpatul se ia cu mâinile de cap, refuză să se apere şi nu mai cere

  *Dar n-am auzit de aşa ceva în Germania de Est. Înseamnă că au fost reeducaţi şi sunt apreciaţi în administraţia de stat.

  nimic tribunalului. El spune că şirul crimelor săvârşite enumerate şi prezentate din nou în faţa lui îl umplu de repulsie şi nu mai doreşte să trăiască.

  Aceasta este realizarea cea mai înaltă a unei instanţe de judecată: viciul este în asemenea măsură osândit, încât şi criminalul se leapădă de el însuşi.

  Ţara care, de la tribuna judecătorului, a condamnat viciul de optzeci şi şase de