ea, şi cu-aceasta nu veţi pierde! Sunteţi materialist?! Atunci bazaţi-vă pe dezvoltarea învăţământului, care, cică, va spulbera credinţa. De ce să arestaţi? În acest moment a intrat Goldmann şi a vrut s-o întrerupă brutal, însă toţi au strigat la el: „Tacă-ţi gura! Las-o în pace! Vorbeşte, vorbeşte, femeie!” (Cum să i te adresezi? Cetăţeană? Tovarăşă? Toate astea sunt interzise, sunt încurcate în convenţii. Zi-i femeie! Cum s-a adresat şi Hristos, nu vei greşi.) Şi Vera a continuat de faţă cu anchetatorul ei!

  Oare de ce acestor ascultători din cancelaria securităţii le-a mers atât de viu la inimă cuvântul unei deţinute neînsemnate?

  Acelaşi D. P. Terehov ţine minte şi astăzi pe cel dintâi condamnat la moarte al lui: „îmi părea rău de el”. Această amintire nu se sprijină oare pe ceva care se naşte din inimă? (De atunci pe mulţi i-a uitat şi nici nu le mai ţine socoteala)

  Iată un episod cu Terehov. Demonstrându-mi justeţea sistemului judiciar al lui Hruşciov, lovea energic cu palma în geamul de pe birou şi s-a tăiat în partea de la margine. A sunat, personalul a sosit numaidecât, luând poziţia de drepţi, ofiţerul de serviciu i-a adus tinctură de iod şi apă oxigenată. Continuând discuţia, o oră întreagă a ţinut, neputincios, un tampon de vată pe tăietură: sângele lui se coagula foarte greu. Cât de clar i-a arătat Dumnezeu limitele omului! Iar el judeca şi făcea risipă de condamnări la moarte…

  Oricât ar fi de glacial personalul de supraveghere al Casei celei Mari, totuşi un mic nucleu de suflet, şi din acest nucleu un alt nucleu, trebuie să mai rămână în interiorul lui. N. P-va povesteşte cum era dusă la interogatoriu de o gardiană impasibilă, mută şi oarbă, când, deodată, undeva, alături de Casa cea Mare, au început să explodeze bombe, părea că urmează să cadă şi peste ea Atunci, supraveghetoarea s-a repezit la deţinuta ei şi a îmbrăţişat-o Îngrozită, căutând contopire cu o făptură umană şi compasiune. Bombardamentul jnsă a încetat. Şi ea şi-a reluat figura de om care nu vede: „Mâinile la spate! Înaintaţi!”

  Fireşte, nu e cine ştie ce merit să devii om în spaima dinaintea morţii. Tot aşa dragostea pentru copiii proprii nu este o dovadă de bunătate („E un bun familist”, li se ia adesea apărarea unor ticăloşi). Preşedintele Tribunalului Suprem I. T. Goliakov este lăudat: îi plăcea să sape în grădină, îi plăceau cărţile, mergea pe la anticariate, îi cunoştea bine pe Tolstoi, Korolcnko, Cehov. Şi ce a preluat de la ei? Ori, de pildă, acel colonel, prietenul Concordiei losse, care chiar şi la izolatorul din Vladimir râdea în hohote, povestind cum a încuiat el nişte evrei bătrâni într-o hrubă cu gheaţă, după toate destrăbălările nu se temea de altceva, decât să nu afle nevasta: ea credea în el, îl considera virtuos, şi el ţinea la asta. Putem însă cuteza să socotim acest sentiment drept cap de pod al binelui în inima lui?

  Oare de ce preţuiesc ci atât de stăruitor, al doilea secol deja, culoarea cerului? Pe vremea lui Lermontov au fost „Şi voi, mundire azurii!” Apoi au fost caschete albastre, epoleţi albaştri, petliţe albastre, li s-a ordonat să nu fie prea săritoare în ochi şi culoarea albastră a început, din ce în ce mai mult, să se ascundă de recunoştinţa populară, să se concentreze din ce în ce mai mult pe cap şi pe umeri şi au rămas în final doar nişte mici găitane, borduri înguste – şi totuşi albastre.

  Oare să fie asta doar o mascaradă?

  Sau tot ceea ce este negru trebuie măcar din când în când să se împărtăşească cu puţin cer?

  Ar fi frumos dacă s-ar gândi aşa. Dar când afli în ce mod se apropia de cele sfinte lagoda, de exemplu… Iată ce povesteşte un martor ocular (din anturajul lui Gorki, pe atunci apropiat de lagoda): la una din vilele de lângă Moscova ale lui lagoda, în tinda băii cu aburi erau agăţate icoane, special pentru ca lagoda şi companionii, dezbrăcându-se, să tragă în ele cu revolverele, după care se duceau să se îmbăieze…

  Cum să înţelegi asta? Era un scelerat! Ce poate fi asta? Oare există aşa ceva pe lume?

  Pentru noi e mai firesc să spunem că astfel de oameni nu pot să existe, că nu există. Este admisibil ca ticăloşii să fie descrişi în basme, pentru copii, pentru simplitatea imaginii. Dar când marea literatură universală din secolele trecute ne vântură şi ne tot vântură figuri de sceleraţi dintre cei mai cumpliţi -şi Shakespeare, şi Schiller, şi Dickens – mi se pare că, într-o oarecare măsură, acest lucru seamănă a teatru de bâlci, penibil pentru înţelegerea contemporană. Este interesant cum sunt zugrăviţi aceşti sceleraţi. Sceleraţii lor se recunosc ca atare şi că au sufletul negru, în acest fel şi raţionează: nu pot să trăiesc dacă nu fac rău. Hai să -l întărât pe tata împotriva fratelui! Să mă delectez cu suferinţele victimei! Lago spune foarte clar că ţelurile şi impulsurile sale sunt negre, zămislite din ură.

  Nu, aşa ceva nu există! Ca să facă răul, omul trebuie mai întâi să -l perceapă ca bine sau ca pe o faptă firească şi înţeleasă ca atare. Aşa este, din fericire, firea omului, că el trebuie să caute justificare faptelor sale.

  Justificările lui Macbeth au fost slabe şi astfel l-au copleşit mustrările de conştiinţă. Apoi şi lago este un mieluşel. Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie.

  Ideologia î Iată cine oferă justificarea nelegiuirii şi tăria necesară, de lungă durată, sceleratului. Acea teorie socială care îl ajută să-şi justifice faptele faţă de sine şi faţă de alţii, şi să nu audă reproşuri, nici blesteme, ci doar laudă şi vorbe de cinstire. Astfel inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism, cuceritorii – prin glorificarea patriei, colonizatorii – prin civilizaţie, naziştii – prin rasă, iacobinii şi bolşevicii – prin egalitatea, fraternitatea şi fericirea generaţiilor viitoare.

  *”’