Cel care nimerea din greşeală la Organe, fie că se integra în acest mediu, fie că era respins, alungat de acesta, iar uneori singur se arunca pe şine. Fe Şi totuşi să nu fi existat…?

  La Chişinău, un tânăr locotenent ghebist, a venit la Şipovalnikov cu o lună înainte de arestarea lui: Plecaţi, plecaţi, vor să vă aresteze! (O fi făcut asta din proprie iniţiativă? L-o fi trimis mama lui să -l salveze pe preot?) După arestare a avut parte să -l şi escorteze pe părintele Viktor. Şi se căina: De ce n-aţi vrut să plecaţi?

  Sau alt exemplu. Am avut un comandant de pluton, locotenentul Ovsiannikov. Pe front n-am avut pe nimeni mai apropiat ca el. Jumătate din Cât a durat războiul, am mâncat din aceeaşi gamelă, şi în timpul canonadelor mâncam, între două explozii, să nu se răcească supa. Era băiat de la ţară, cu un suflet atât de curat şi cu o privire atât de dreaptă, că nici şcoala noastră, nici faptul că era ofiţer nu l-au stricat câtuşi de puţin. Şi pe mine mă îmblânzea şi mă tempera de multe ori. Toate acţiunile lui ca ofiţer aveau un singur scop: cum să păstreze viaţa şi să menajeze forţele soldaţilor săi (printre ei erau mulţi oameni în vârstă). De la el am aflat pentru întâia oară ce este satul de astăzi şi ce sunt colhozurile. (Vorbea despre toate acestea fără supărare, fără să protesteze, simplu – aşa cum o apă din pădure reflectă copacii până la cea din urmă rămurică.) Când am fost arestat, a fost zguduit, mi-a scris cea mai bună caracterizare şi a dus-o la semnat comandantului de divizie. După ce a fost demobilizat, a căutat să mă ajute prin mijlocirea rudelor (şi era prin anul 1947, care nu prea se deosebea de 1937!). La anchetă m-am temut foarte mult pentru el şi mă rugam să nu-mi fie citit jurnalul de război: în el erau consemnate povestirile lui. Când am fost reabilitat în 1957, am dorit foarte mult să -l găsesc, îmi aminteam adresa lui de la ţară. I-am scris o dată, i-am scris de două ori – nici un răspuns. Am găsit un firicel, că ar fi absolvit Institutul pedagogic din laroslavl. De acolo mi-au răspuns: „A fost repartizat să lucreze la organele securităţii de stat” Extraordinar! Dar cu atât mai interesant. I-am scris la adresa din oraş: nici un răspuns. Au trecut câţiva ani, am publicat Ivan Denisovici. Ei, acum o să dea un semn de viaţă! Nu! Peste încă trei ani l-am rugat pe unul din corespondenţii mei din laroslavl să meargă la el şi să-i predea scrisoarea în mână. Acela^a procedat întocmai şi mi-a scris: „Se pare că n-a citit Ivan Denisovici…” într-adevăr, de ce să ştie ei ce s-a întâmplat cu condamnaţii lor mai departe?… De data aceasta, Ovsiannikov nu mai putea să tacă şi a răspuns: „După absolvirea institutului mi s-a propus să lucrez la Organe şi am crezut că şi aici va fi foarte bine. (Ce va fi foarte binel…) N-am prea reuşit în noua mea activitate, unele lucruri nu mi-au plăcut, dar lucrez” fără bâtă „, dacă nu greşesc, n-o să-mi fac tovarăşul de ruşine. (Iată şi justificarea – tovărăşia!) Acum nu mă mai gândesc la viitor”.

  Asta-i tot. Iar scrisorile dinainte se pare că nu le-a primit. Nu doreşte să ne întâlnim. (Dacă ne-am fi întâlnit, cred că acest capitol l-aş fi scris mai bine.) în ultimii ani ai lui Stalin ajunsese anchetator. Anii când toţi, fără excepţie, erau condamnaţi la un sfert. Oare cum s-o fi restructurat totul în conştiinţa lui? Cum s-o fi întunecat? Dar amintindu-mi -l pe flăcăul de altădată, curat ca lacrima şi plin de abnegaţie, aş putea oare să cred că nu există cale de întoarcere? Că n-au mai rămas în el nişte mlădiţe vii…?

  Când anchetatorul Goldmann i-a dat Verei Korneeva să semneze articolul 206, ea a înţeles care îi sunt drepturile şi s-a apucat să aprofundeze cazul tuturor celor şaptesprezece membri ai „grupului lor religios”. El s-a înfuriat cumplit, dar nu a putut s-o refuze. Ca să nu se plictisească, a dus-o într-o cancelarie mare, unde se aflau vreo şase salariaţi de tot felul, iar el a plecat. La început Korneeva a citit, pe urmă nu ştiu cum, din plictiseala funcţionarilor, s-a stârnit o discuţie. Şi Vera a început, cu glas tare, să le ţină o adevărată predică religioasă. (Trebuie s-o cunoaşteţi. Este o fiinţă luminoasă, Cu o inteligenţă vie şi cu darul oratoriei, deşi în libertate nu a fost decât lăcătuş, grăjdar şi gospodină). Toţi o ascultau, ţinându-şi răsuflarea, din când în când punând întrebări. Pentru ei toţi era ceva neobişnuit. Se umpluse încăperea, veniseră şi din alte birouri. Chiar dacă nu erau anchetatori, ci doar dactilografe, stenografiste, legători de dosare, făceau parte din mediul lor, tot Organe, în anul 1946. Aici nu se poate reconstitui monologul ei, a izbutit să le spună felurite lucruri. Şi despre trădătorii de patrie: de ce n-au existat şi în timpul Războiului de Apărare a Patriei din anul 1812, în epoca iobăgismu-lui? Atunci era firesc să existe! Însă cel mai mult a vorbit despre credinţă şi credincioşi, înainte, spunea ca, la voi se miza totul doar pe pasiunile dezlănţuite: „Jefuieşte ce a fost jefuit”, şi atunci, fireşte, credincioşii vă deranjau. Acum însă, când vreţi să construiţi şi să fiţi fericiţi pe lumea asta, de ce îi prigoniţi pe cei mai buni cetăţeni ai voştri? Ei constituie pentru voi cel mai preţios material: căci credincioşii nu trebuie controlaţi, un credincios nu fură şi nici nu se eschivează de la muncă. Voi credeţi că veţi construi o societate dreaptă cu hoţii şi zavistnicii? La noi totul se prăbuşeşte. De ce scuipaţi în sufletele celor mai buni oameni? Lăsaţi Biserica să se separe cu adevărat de stat, nu vă atingeţi de