Şi atunci, vecinul de lângă el, un prizonier de război, care Dumnezeu ştie de câte suferinţe avusese parte în captivitatea-i recentă (dar poate şi de îndurare) i-a luat geamantanul, nesilit de nimeni, să -l ducă el.

  Pe urmă l-au dus alţi prizonieri, şi la fel, fără să le ordone nimeni. Apoi – din nou neamţul.

  Dar eu nu.

  Şi nimeni nu mi-a spus nici un cuvânt.

  În drum am întâlnit un lung convoi de căruţe militare goale. Surugii ne priveau cu interes, unii se ridicau în picioare şi se zgâiau. Curând am înţeles că eu eram obiectul însufleţirii şi îndârjirii lor. Eu mă deosebeam net de ceilalţi: mantaua mea era nouă, bine ajustată pe talie, petliţele încă nu-mi fuseseră descusute, iar nasturii netăiaţi străluceau ca aurul ieftin în lumina soarelui care se arăta din când în când printre nori. Se vedea perfect că eram ofiţer proaspăt, de curând arestat. Poate că, într-o oarecare măsură, această prăbuşire trezea în ei bucurie (ca un reflex de dreptate), dar mai degrabă, în capetele lor îndoctrinate la şedinţele de învăţământ politic nu putea să încapă ideea că uite aşa ar putea fi luat şi comandantul lor de companie, şi ei au decis laolaltă că eu veneam din partea cealaltă.

  — Te-au prins, lepădătură vlasovistă…?! Să fie împuşcat, ticălosul! Strigau vizitiii înfierbântaţi, cuprinşi de mânia specifică celor din spatele frontului (cel mai puternic patriotism se manifestă întotdeauna în spatele frontului). Şi mi-au zis câte şi mai câte, şi m-au făcut în fel şi chip.

  Eu eram pentru ei un fel de şarlatan internaţional, care însă iată că a fost prins, şi acum ofensiva pe front se va desfăşura şi mai repede, iar războiul se va sfârşi mai devreme.

  Ce le puteam răspunde? Nu aveam voie să rostesc nici un cuvânt, fiecăruia trebuia să-i povestesc toată viaţa. Cum aş fi putut să-i fac să priceapă că nu sunt un diversionist? Că le sunt prieten? Că din pricina lor mă aflu aici? Am început să zâmbesc… Privind înspre ei, le zâmbeam din coloana de arestaţi! Şi acest zâmbet larg, cu toată gura, li s-a părut cea mai cruntă batjocură şi s-au pornit cu şi mai mare îndârjire şi furie să-mi strige tot felul de injurii şi să mă ameninţe cu pumnii.

  Zâmbeam, mândrindu-mă că nu am fost arestat pentru tâlhărie, nici pentru trădare ori dezertare, ci pentru că, prin forţa perspicacităţii, am ghicit tainele scelerate ale lui Stalin. Zâmbeam pentru că vreau şi poate voi izbuti să mai îndrept cât de puţin viaţa din Rusia noastră.

  În vremea asta, geamantanul meu era purtat de alţii…

  Şi nu simţeam nici o remuşcare! Şi dacă vecinul meu, a cărui faţă scofâlcită fusese, în două săptămâni, năpădită de un păr des şi moale, iar ochii îi erau plini de suferinţă şi înţelegere, mi-ar fi reproşat acum, în cea mai limpede limbă rusă, că am înjosit onoarea de arestat, cerând ajutorul escortei, că eu mă ridic pe mine deasupra celorlalţi, că sunt înfumurat, eu nu l-aş fi înţeles! Pur şi simplu n-aş fi înţeles despre ce vorbeşte. Căci doar eram ofiţer…!

  Dacă şapte dintre noi ar fi trebuit să moară în drum, iar pe cel de al optulea escorta l-ar fi putut salva, ce m-ar fi putut împiedica atunci să strig:

  — Sergent! Salvează-mă pe mine. Doar sunt ofiţer!… Iată ce înseamnă un ofiţer, chiar dacă epoleţii lui nu sunt albaştri!

  Dar dacă erau albaştri? Dacă i se insinua ideea că printre ofiţeri el este sarea pământului? Că lui i se acordă mai multă încredere decât altora, şi el ştie mai multe decât alţii, şi pentru toate acestea trebuie să-i vâre inculpatului capul între picioare şi în poziţia asta să -l îndese într-un burlan? L De ce să nu -l îndese…?

  Îmi atribuiam spirit de sacrificiu dezinteresat. Dar în realitate eram pe deplin pregătit să devin un călău. Şi dacă intram la şcoala NKVD-ului în timpul lui Ejov, poate că în vremea lui Beria aş fi fost îndeajuns de bun…?

  Acel cititor care aşteaptă ca această carte să fie o demascare politică poate s-o închidă aici.

  Dacă totul ar fi atât de simplu! Că undeva există oameni negri, care săvârşesc intenţionat doar fapte negre şi nu trebuie decât să-i deosebeşti de ceilalţi şi să-i distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează inima fiecărui om. Şi cine va distruge o bucăţică din inima sa…?

  În decursul vieţii unei inimi, această linie îşi schimbă locul în ea fie împinsă de bucuria răului, fie eliberând spaţiul pentru binele înfloritor. Unul şi acelaşi om la vârste diferite, în diferite situaţii de viaţă este un om cu totul diferit Când aproape de diavol. Când aproape de cele sfinte. Dar numele nu se schimbă, şi lui îi atribuim totul.

  Socrate ne-a lăsat dictonul: cunoaşte-te pe tine însuţi!

  Şi în faţa gropii în care ne pregăteam să-i împingem pe opresorii noştri ne oprim cutremuraţi: n-a fost decât o întâmplare că n-am fost noi călăii, ci ei.

  Dacă Maliuta Skuratov9 ne-ar fi chemat, nici noi nu am da greş…!

  De la bine la rău nu este decât un singur pas, spune proverbul.

  Deci – şi de la rău la bine.

  Îndată ce în societate s-au pus în mişcare amintirile despre acele nelegiuiri şi torturi, din toate părţile am fost asaltaţi cu explicaţii, cu scrisuri şi obiecţii: acolo (la NKGB – MGB) au existat şi oameni buni!

  Îi cunoaştem pe aceia „buni”: sunt cei care vechilor bolşevici le şopteau „nu vă lăsaţi!” sau chiar le strecurau pe furiş un mic sandviş, iar pe ceilalţi îi loveau cu picioarele unul după altul. Dar, mai presus de partide, dintre aceia omeneşte buni oare să nu fi existat acolo?

  În genere, acolo nu trebuiau să existe: dintre aceştia evitau să angajeze, îi cercetau bine înainte de a-i angaja, în timpul războiului, la Riazan, un aviator din Leningrad îi implora, după spitalizare, pe medicii de la dispensarul