tot felul de porunci şi, în plus, îl puneam să ne gătească mâncare separat de cea a soldaţilor. (Anchetatorii de la Lubianka nu au ordonanţe, de aşa ceva nu-i poţi acuza.) Bieţii soldaţi se speteau, săpându-mi bordeie speciale de fiecare dată când ne opream într-un loc nou, cărând în ele bârne cât mai groase ca să fie confortabile şi să mă simt în siguranţă, însă, daţi-mi voie, în bateria mea exista şi cameră de arest, da! În pădure? Cum? Tot o groapă, dar mai bună decât a diviziei din Gorohoveţ, pentru că era acoperită şi cei pedepsiţi îşi primeau raţia de hrană. A fost închis acolo Viuşkov, pentru că a pierdut un cal, şi Popkov pentru proasta îngrijire a carabinei. Şi mai daţi-mi voie! Îmi mai aduc aminte că mi-au cusut un porthart din piele nemţească (nu de om, nu, ci desfăcută de pe scaunul unui automobil), dar n-a ajuns şi pentru curea. Eram tare mâhnit. Într-o zi, am văzut o cureluşă foarte potrivită la un comisar de partizani (de la comitetul raional din localitate) şi i-am luat-o: noi suntem armata, noi suntem superiori! (Vi -l amintiţi pe agentul Sencenko?) în sfârşit, şi portţigaretul meu purpuriu, trofeu de război, l-am râvnit mult, de aceea am ţinut minte când mi l-au luat…

  Iată ce fac epoleţii cu omul. Unde erau poveţele bunicii din faţa icoanei?! Şi unde erau acele visuri de pionier despre viitoarea sfrntă Egalitate!

  Şi când la postul de comandă al comandantului de brigadă agenţii de la SMERŞ mi-au smuls aceşti epoleţi blestemaţi, mi-au scos centura şi m-au îmbrâncit să mă aşez în automobilul lor, şi atunci, când destinul meu era dat peste cap, eram profund lezat de faptul că voi trece astfel, degradat, prin camera telefoniştilor: soldaţii de rând nu trebuiau să mă vadă aşa!

  A doua zi după arestare mi-am început şi eu, pe jos, drumul Vladimi-rului8: serviciul de contraspionaj al armatei expedia către cel al grupului de armate un convoi cu recolta din ultimele zile. De la Osterode până la Brodnica am mers pe jos.

  Când m-au scos de la carceră şi m-am dus să mă încolonez, acolo erau deja şapte arestaţi, trei perechi şi jumătate, aşezaţi cu spatele spre mine. Şase dintre ei erau îmbrăcaţi cu mantale de trupă ruseşti jerpelite şi ca vai de ele, care aveau impregnat pe spate mare, cu vopsea albă, de neşters: „SU”. Asta însemna „Sowiet Union”, cunoşteam această marcă, am întâlnit-o de multe ori pe spatele prizonierilor ruşi care se târau, cu chipuri triste şi vinovate, în întâmpinarea armatei eliberatoare. I-au eliberat, dar în această eliberare n-a existat o bucurie reciprocă: compatrioţii îi priveau şi mai încruntaţi decât pe nemţi, iar nu prea departe în spatele frontului, iată ce se întâmpla cu ei: erau băgaţi la închisoare.

  Cel de al şaptelea arestat era un neamţ civil, într-un costum negru cu vestă, cu palton negru şi pălărie neagră. Era trecut de cincizeci de ani, înalt, dichisit, cu faţa albă, întreţinut cu hrană de calitate.

  M-au pus în perechea a patra, şi sergentul tătar, comandantul convoiului, mi-a făcut semn să-mi iau geamantanul sigilat, aşezat mai la o parte. În geamantan se aflau lucrurile mele de ofiţer şi tot ce aveam scris, confiscat în vederea condamnării mele.

  Cum adică – geamantanul? El, sergentul, voia ca eu, ofifer, să iau şi să car geamantanul? Adică un lucru greu şi voluminos, pe care ofiţerii, conform noului regulament interior, nu aveau voie să -l care? În timp ce alături mergeau şase soldaţi simpli cu mâinile goale? Şi un reprezentant al naţiunii învinse?

  Nu m-am exprimat atât de complicat în faţa sergentului, dar i-am spus:

  — Eu sunt ofiţer. Să -l ducă neamţul.

  * Niciunul dintre arestaţi nu a întors capul la auzul vorbelor mele: le era interzis să se întoarcă. Doar cel care era în pereche cu mine, tot un SU, s-a uitat la mine cu mirare (când au părăsit ei armata noastră, ea nu era aşa).

  Dar sergentul de la contrainformaţii nu s-a mirat Deşi în ochii lui nu eram ofiţer, deprinderile şi opiniile lui coincideau însă cu ale mele. L-a chemat pe neamţul care nu avea nici o vină şi i-a ordonat să care geamantanul. Bine că măcar n-a înţeles discuţia noastră.

  Noi, toţi ceilalţi, am dus mâinile la spate (prizonierii nu aveau nici un sac, nici o bocceluţă, au plecat din patrie cu mâinile goale, cu mâinile goale se întorceau), şi coloana noastră, formată din patru perechi, una după alta, s-a urnit din loc. Nu aveam voie să vorbim cu ostaşii din escortă, era strict interzis să vorbim între noi, şi pe drum, şi la opriri, şi la popasurile de noapte… Inculpaţi fiind, trebuia să mergem ca şi cum am fi fost despărţiţi de nişte paravane invizibile, ca şi cum am fi fost turtiţi fiecare într-o celulă individuală.

  Erau nişte zile schimbătoare de primăvară timpurie. Ba se răspândea o ceaţă uşoară, şi nororiul subţire plescăia deprimant sub cizmele noastre chiar şi pe şoseaua tare. Ba cerul se însenina, şi soarele de un galben blând, încă nesigur de harul lui, încălzea colinele aproape eliberate de zăpadă şi ne arăta mai transparentă lumea pe care trebuia să o părăsim. Ba se năpustea un vifor duşmănos şi smulgea din norii negri zăpadă, care parcă nici nu era albă, ne biciuia cu ea, rece, peste faţă, peste spate, peste picioare, udându-ne mantalele şi obielele.

  Şase spinări în faţă, mereu şase spinări. Aveam timp să privesc şi să tot priveasc acele mărci SU strâmbe şi hidoase şi catifeaua neagră, lucioasă de la gulerul neamţului. Aveam timp să-mi analizez viaţa parcursă şi să devin conştient de cea prezentă. Dar nu puteam. Nici acum după ce am fost izbit cu măciuca în cap -^nu puteam să înţeleg.

  Şase spinări, în legănarea lor nu era nici aprobare, nici condamnare.

  Curând neamţul a obosit. Muta geamantanul dintr-o mână în cealaltă, ducea mâna la inimă, făcea semne soldatului din escortă că nu -l mai poate duce.