totuna. Au întemniţat doi-trei profesori, însă noi mi cu ei ne duceam la dans, ba era şi mai uşor să dăm examenele. Noi aveam douăzeci de ani şi păşeam în coloana celor de o vârstă cu Octombrie şi, în această calitate, ne aştepta viitorul cel mai luminos.

  Nu este uşor să defineşti acel sentiment interior, nesusţinut de nici un argument, care ne împiedica să consimţim să mergem la şcoala NKVD-ului. Asta nu provenea câtuşi de puţin din cursurile de materialism istoric: din ele reieşea clar că lupta împotriva duşmanului interior constituie un front fierbinte şi este o misiune de onoare. Asta contrazicea şi interesul nostru practic: în vremea aceea, o universitate provincială nu ne putea făgădui nimic, în afară de o şcoală sătească într-un fund de ţară şi un salariu modest; şcolile NKVD-ului făgăduiau raţii de alimente şi salariu dublu sau triplu. Ceea ce simţeam noi nu avea nume (şi chiar dacă avea, nu -l puteam spune unul altuia de teamă). Ceea ce se împotrivea nu avea nici o legătură cu capul, ci venea mai degrabă de undeva din piept. Pot să-ţi strige din toate părţile: „trebuie!” şi propriul tău cap să zică de asemenea: „trebuie!”, însă pieptul se opune: nu vreau, mi-e greaţă. Faceţi cum credeţi, dar eu nu iau parte.

  Aceasta venea de foarte departe, poate de la Lermontov. Din acele decenii ale vieţii ruseşti, când pentru un om onorabil – se spunea deschis şi cu glas tare – nu exista meserie mai rea şi mai dezgustătoare decât cea de jandarm. Ba şi mai de departe. Fără măcar să ştim, noi ne-am răscumpărat libertatea cu firfiricii care au mai rămas din galbenii străbunilor, din acele vremuri când morala nu era socotită relativă, iar binele şi răul erau deosebite pur şi simplu cu inima.

  Totuşi, unii dintre noi s-au înrolat atunci. Cred că, dacă ar fi exercitat o presiune mai mare asupra noastră, ne-ar fi făcut pe toţi să cedăm. Iată ce vreau să-mi imaginez: dacă în război aş fi purtat deja însemnele de gradat la petliţele albastre de la gât, oare ce ar fi ieşit din mine? Acum, desigur, aş putea să fiu binevoitor cu mine şi să pretind că inima mea aprigă n-ar fi suportat, că aş fi obiectat, aş fi trântit uşa. Dar, când stăteam întins pe patul de închisoare, nu ştiu cum am început să-mi examinez drumul real de ofiţer şi m-am îngrozit N-am devenit ofiţer îndată ce am ieşit de pe băncile facultăţii cu capul burduşit de integrale, înainte de asta am făcut şase luni de serviciu militar chinuitor şi am simţit destul pe pielea mea ce înseamnă, cu burta goală, să fii gata să te supui unor oameni, care, poate, nici nu erau vrednici de tine. Apoi încă jumătate de an am fost chinuit la şcoala de ofiţeri. Oare trebuia să simt mereu amărăciunea vieţii de soldat, cum îngheaţă pielea pe mine şi cum e sfâşiată? Nu. Drept consolare mi-au prins două steluţe pe epoleţi, apoi a treia, a patra – şi am uitat totul!

  Cel puţin măcar mi-am păstrat dragostea de libertate din studenţie? Păi noi n-am cunoscut niciodată aşa ceva. Noi am cunoscut dragostea de încolonare şi dragostea de marşuri.

  Îmi amintesc foarte bine că tocmai în şcoala de ofiţeri am încercat bucuria primitivismului: să fii militar şi să nu te gândeşti la nimic. Bucuria de a te cufunda în modul de a trăi al celorlalţi, de a trăi cum se obişnuieşte în mediul nostru militar. Bucuria de a uita nişte subtilităţi spirituale cultivate în tine^din copilărie.

  În şcoala militară eram mereu flămânzi, mereu preocupaţi să găsim şi să şparlim o bucăţică în plus, şi îi priveam cu invidie pe cei care izbuteau. Cel mai mult ne temeam să nu absolvim şcoala şi să nu primim tresele de ofiţeri (cei care nu absolveau erau trimişi la Stalingrad). Şi erau instruiţi ca nişte fiare tinere: mai mult să ne înrăiască şi apoi să ne asmuţă asupra oricui, după dorinţă. Nu dormeam niciodată de ajuns: după stingere puteau să ne ordone să mergem de unul singur (sub comanda sergentului) în pas de front. Asta drept pedeapsă. Sau, noaptea, sculau întreg plutonul şi îl aliniau în jurul unei cizme murdare: priviţi! Acest nemernic o să-şi cureţe acum cizma şi până nu străluceşte, veţi sta cu toţii lângă el.

  Şi în aşteptarea febrilă a treselor, noi ne perfecţionam mersul ofiţeresc de tigri şi vocea metalică a comenzilor.

  Iată însă că a venit ziua şi mi s-au agăţat tresele! Şi cam peste o lună, formând o baterie de artilerie în spatele frontului, eu l-am şi pus pe indolentul soldăţel Berbeniov să meargă în pas de front după stingere, sub comanda recalcitrantului sergent Metlin… (Toate acestea le uitasem, sincer le-am uitat cu trecerea anilor! Acum, aplecat deasupra hârtiei, mi le-am adus aminte…) Şi un bătrân colonel, venit cu o comisie de control, m-a chemat şi m-a dojenit. Iar eu (după ce terminasem universitatea!) mă justificam: aşa ne-au învăţat la şcoală. Cu alte cuvinte: despre ce considerente general umane mai poate fi vorba, o dată ce suntem în armată?

 

  (Şi cu atât mai mult în Organe…?)

  Creşte mândria în inimă, precum slănina pe spinarea porcului…

  Aruncam subordonaţilor ordine indiscutabile, convins că altele mai bune nu există Chiar şi pe front, unde ai crede că moartea ne face pe toţi egali, puterea mă făcea să mă cred superior. Stăteam pe^scaun şi îi ascultam pe ei, care stăteau în picioare, „în poziţia de drepţi.” îi întrerupeam, le dădeam indicaţii. Celor care erau taţi şi bunici mă adresam cu „tu” (ei mie, fireşte, cu „dumneavoastră”), îi trimiteam sub foc de obuze să restabilească legătura firelor telefonice rupte, numai ca să nu-mi atrag reproşurile superiorilor (aşa a murit Andreiaşin). Mâncam untul cu biscuiţi fără să mă întreb de ce mie, ca ofiţer, mi se cade, iar soldaţilor nu? Fireşte, aveam, împreună cu un alt ofiţer, o ordonanţă (mai elegant spus – „curier”), pe care îl suceam şi -l învârteam cu