de o lume grăbită, numeroasă de obicei, dar devenită manifestaţie de stradă în zilele acestea de târguieli… Toţi oamenii aceia aveau un rost, aveau un ideal măcar de douăzeci şi patru de ceasuri, căutau o beţie… Pe Calea Victoriei zăpada se pulverizase, încât se făcuse ca un soi de tărâţe deşi rămâneau, din cauza pavajului neîndreptat de la război, mici mormane de gheaţă stratificate. Parcă din cauza atâtor respiraţii gerul se înmuiase. Primisem de dimineaţă telefoane de la prieteni pentru invitaţii şi desigur ca peste tot oraşul gânduri se căutau într-o circulaţie ameţitoare, ca mişcarea în filmele voit accelerate. Am primit cea dintâi dintre acest invitaţii, la L. C., pentru că înţelegeam că e de prisos sa mă rezerv, ştiam că oricâte vor mai veni, una singură va lipsi dintre ele.

  Fiindcă la băcănii târguia atâta lume, pentru că în blănuri şi în şoşoni scurţi de tot, ca retezaţi, lăsând să se vadă ciorapul de mătase între ei şi strânsoarea mantoului, treceau atâtea femei… Era în mine un neastâmpăr altoit cu tristeţe. Mi-a venit şi mie o poftă nebună să târguiesc şi să fac bucurii la întâmplare… Aş fi vrut să ştiu ce va face ea seara… Cu va ciocni un pahar de şampanie. Bună cum e, cui va ura cu obrajii rumeniţi, cu rombul înflorat al surâsului, cu ochii strălucitori şi lichizi: „Noroc şi an bun…”? Va avea în toată seara un gând bun şi pentru mine? Cine-i va lămuri, în minte, ameţitor, umerii mobili ca merele în desişul mătăsii şi rădăcina nervoasă a cefei?

  Am început să colind magazinele, ca să văd cum târguieşte lumea.

  Pentru nepoţei cumpărasem de Crăciun un cinematograf „Baby”, un aparat de radio şi tot soiul de jucării de pom… Am luat pentru cumnatu-meu o garnitură de birou cu tocuri rezervor, pentru soră-mea am găsit la un magazin o lampă minunată, făcută din cuburi, ca s-o determin să adopte mobila modernă. Micii actriţe i-am trimis un aparat fotografic, promis cândva în glumă.

  Aş fi vrut să-i trimit ei ceva, nu un cadou, un buchet de flori. De şapte-opt ori am trecut, alunecând peste muşuroaiele de gheaţă, prin faţa magazinului… Am zărit-o de vreo două ori înăuntru, ocupându-se de clienţi, foarte numeroşi pentru lămpi, mescioare şi obiecte de artă, care îşi alegeau singuri şi probabil cereau lămuriri, întrebau de cost… Trei sute de mii de oameni, din acest Bucureşti, de la trecătorul în maşină, la comisionarul trimis să ia pachetul, oricine ar fi putut intra s-o vadă pe femeia asta în pulover roşiatic şi rochie de culoarea cafelei cu lapte, să-i vorbească, să vadă figura puţin băieţească, oricând gata să se transforme într-un surâs de soră sau „regină care vrea să se facă populară”, numai eu nu… Aş fi putut sărbători revelionul la „Cina”, între femei pe care alţii le găsesc „splendide”, aş fi putut colinda cu maşina pe la jumătate din locuinţele luxoase din Bucureşti, în noaptea asta, când toate femeile erau decoltate şi împodobite… Oriunde aş fi fost primit… Dar totul era anulat de faptul acesta, net, că nu puteam urca două etaje, în parcul Bonaparte, ca să mă trântesc pe un divan, eveniment care ar fi corespuns pentru mine cu o de neînchipuit întoarcere, permisă numai de încheierea păcii, dintr-un război de patru ani în tranşee.

  Aş fi fost bucuros, s-ar fi potolit tumultul din mine dacă aş fi avut măcar posibilitatea să întreb la telefon ce face seara şi să-i spun, fie şi cu un surâs îndurerat: „Mult noroc… Multă sănătate”, după ce i-aş fi trimis un dar.

  Nici măcar o floare anonimă nu-i puteam trimite… Ar fi ştiut de unde vine şi asta însemna pentru mine prăbuşirea.

  Experienţa unui revelion precedent îmi arătase riscurile unei astfel de încercări.

  Acum doi ani, cel dintâi revelion pe care nu-l făceam împreună ne găsea certaţi, despărţiţi de mai mult de patru luni… Îmi spuneam totuşi că n-o să poată trece acest început de an fără să-i fac un dar, care aş fi vrut să fie şi o recunoştinţă, şi un cheag de emoţie risipită într-altă vreme departe de ea, şi o durere nouă, arzătoare. Aş fi vrut de asemeni să aibă şi o valoare comercială… Mi-era teamă să nu aibă dificultăţi materiale… Era singura femeie care mă interesa pe lumea asta, şi cum niciodată nu primise, în cei doi ani de dragoste, nimic de la mine, socoteam că n-ar fi rău s-o scutesc, într-o măsură oarecare, de cine ştie ce întâmplări viitoare…

  Cu o lună jumătate înainte am studiat un catalog de bijuterii şi am comandat în Belgia, prin cel mai bun bijutier din Bucureşti, o brăţară de platină cu briliante. Era făcută din opt dreptunghiuri de mărimea unui mic ceasornic, cu câte un briliant mai mare la fiecare capăt… Costase 800.000 de lei… Mă gândeam să i-o ofer de ziua ei, dar şi mai bine de revelion, căci atunci cadourile au un aer mai puţin direct şi personal… Sau dacă nu, eram hotărât să-mi creez, de la o a la alta, o împrejurare oarecare, anume; să aibă aerul unei stricte şi fireşti întâmplări fără urmare, ca să nu fiu nevoit să dau explicaţii.

  În cele din urmă m-am hotărât s-o aştept la ieşirea din magazin Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Aşteptarea asta a fost una din cele mai grele din viaţa mea… Mi se Darea că toată lumea ştie ce aştept, rezemat de bara galbena din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din faţa magazinului, şi credeam că toţi mă compătimesc şi mă găsesc ridicol… Zeci de prieteni, care au trecut pe acolo, văzându-mă, m-au tachinat, întrebându-mă dacă aştept vreo midinetă… Mereu trebuia să găsesc motive şi explicaţii… Abia pe la două şi jumătate a ieşit… Când a trecut pe lângă mine, în mantoul de taupe rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simţeam o pornire nebună să-l mângâi, să-mi lipesc obraji, de el am îngheţat. Surprinsa însă după ieşirea din magazinul cu