M-am urcat în maşina lăsată pe str. Sf. Ionică şi am pornit după ea, încet, hotărât să provoc în dreptul ei o încurcătură care să mă oprească n loc Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou… Când am ajuns, am cerut zgomotos loc… A întors capul tresărind, căci uni cunoştea claxonul. Am privit numai cu coada ochiului Ea a rămas aproape încremenită pe loc şi toată figura i s-a strâmbat uşor ca de durere… Albul ochilor s-a făcut mai mare, mai limpede şi platina cu reflexe liliachii a pupilelor mai intensă, mai alarmată Buza de sus, d, n cauza aurii desfăcute într-un surâs de tristeţe, lasă sa se vadă dinţii albi din faţă îi înflorise toată faţa, mărginită de bordura ca de şapca a pălăriei cloş de gulerul mare al mantoului care-i înconjura capul şi-l depăşea, de fularul de mătase, care era ca un plastron de culoarea caisei, înfoiat, pe piept. O vedeam în oglinda de la volan şi am întors capul încet… Deşi se uita la mine, n-a prins de veste, de parcă plutea în nereal – şi m-am mirat de asta – căci pe urmă privirile noastre s-au întâlnit… Am ridicat pălăria şi mi-a răspuns liniştit şi cald, parcă ne certasem aseară de parcă s-ar fi trecut patru luni fără să ne salutăm. Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului Română, deşi îmi veneau maşini în fată… Am coborât şi i-am ieşit înainte.

  — Sărut mâinile… Şi tremurând aproape: La mulţi ani.

  Avea ochii mirat deschişi, mai viorii, cu adevărat ca viorelele, înlăcrămaţi… N-a spus o vorbă şi mi-a luat apoi braţul. Mi l-a strâns, pornind alături, lipită de mine ca o strângere la piept, transformată din cauza locului. Simţeam parcă prin stofa paltonului mângâierea mantoului ei castaniu-verzui.

  — Unde mergeai?

  Nu mi-a răspuns nimic… Tăcea, aşa, nervos, la braţul meu… Fără să mă privească…

  Mi se părea că am febră, nu mai am nici un contact direct cu lucrurile. Pe orice aş fi pus mâna n-aş fi putut prinde bine, vorbele nu veneau singure, iar în jurul meu nu mai treceau oameni, ci mergeau forme… De nervos ce eram, simţeam nevoia să vorbească neapărat căutând penibil.

  — Pot să te întovărăşesc puţin…?

  Era puţin cam caraghios, de vreme ce ea îmi luase braţul şi mi-l ţinea strâns. Abia acum m-a privit liniştit şi voit.

  — Mă duceam să mănânc ceva la un mic restaurant aci…

  — În pasaj?

  — Da… Dar acum nu mai pot mânca… Hai, pe stradă…

  — Magazinul e închis?

  — Nu, a rămas acolo doamna Landrino, care a fost mai devreme la masă.

  La Riegler în faţă erau ţigănci care se instalaseră ocazional cu coşuri mari de vâsc şi mimoze; alergau uşor după trecători.

  A surâs limpede, cu faţa mereu uşor crispată, ca o strâmbătură de voluptate şi durere în acelaşi timp, iluminată de ochii vii, care parcă descopereau acum lumea. A luat o ramură de mimoză ca un mugur de salcie, mi-a desfăcut paltonul şi mi-a pus-o la butoniera vestonului… A desfăcut apoi poşeta neagră, mare. Am vrut să duc mâna în buzunarul hainei, dar m-a împiedicat, aducându-mi aminte:

  — Diseară e Anul Nou.

  — A, da! E Anul Nou… Atunci primesc… Primesc cu o condiţie… Să-mi dai voie să-ţi fac şi eu un dar… Şi am scos mimoza ca o ameninţare.

  I-a îngheţat faţa şi a capitulat frumos.

  — Primesc.

  Eram chiar în dreptul marelui bijutier… Nici n-a mai avut timp să protesteze. Pe galantarul acela, care e ca o vitrină de fluturi şi şerpi albi în muzeu, şi-a aşezat coatele nervos şi a început să caute… A descoperit cel mai cuminte inel… ca un fir de sârmă, de aur, cu un safir… De altfel foarte frumos…

  S-a întors surâzătoare, arătând încântată, jumătate din dinţii albi de sus, mai limpezi ca bijuteriile mici de fildeş.

  — Am găsit.

  Am privit glumeţ, scoţându-mi mânuşile groase de piele şi dictând cu o prefăcută energie.

  — A nu… Cine oferă aci? Eu sau dumneata?

  A devenit palidă, de i-a rămas numai gura roşie în toată faţa şi s-a sprijinit de galantar… În clipa aceea, eu am avut, înţelegând, ca o declanşare fluidă… Fără să mă gândesc, automat, parafrazasem una din glumele noastre cele mai intime, cele mai senzuale: „Mă rog, aici cine iubeşte!” spunea uneori, când o ţineam îmbrăţişată, exasperată de dorinţă şi când, tiranic, sadic, nu-i îngăduiam nici o mişcare, de rămânea cu tot corpul întins, încordat, crispat, în aşteptare. Am transpirat întreg, ca de un scurtcircuit în artere şi abia după câtva timp am putut vorbi, dar nu către ea, căci între noi totul era epuizat, ca după o posesiune, ci către bijutier, întrebându-l, aşa, stupid, ce rezultat ştie de la Consiliul de coroană din ziua aceea de la Sinaia, unde fuseseră chemaţi toţi şefii de partide şi vreo doi jurisconsulţi. Pe urmă am căutat câteva brăţări, am rugat-o să le încerce, ca să maschez premeditarea, şi privindu-i vinele încheieturii, sub pielea subţire, împletite ca dorinţele, i-am prins în jurul mâinii întoarse, care era ea însăşi o bijuterie, brăţara comandată.

  De plătit, fireşte că m-am făcut că plătesc imediat, dar mă întrebasem mereu dacă să-i spun preţul bijuteriei, sau să-l las să-i fie surpriză… Mi-am spus însă că e o copilărie… Că ar fi putut să cadă mai târziu pe mâna vreunui şarlatan, şi că era mai bine să ştie preţul adevărat… Am iscălit deci în faţa ei un cec, anulat în prealabil, de 800.000 de lei, cât costase brăţara. Era cel dintâi dar pe care i-l făceam de când ne cunoşteam… Aveam superstiţia stupidă că dacă îi ofer măcar o floare, dragostea noastră se termină… Şi, de aceea, luptând cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic. Cu sufletul alterat de sentimentul irevocabilului, cu