care, de altfel, eram de acum familiarizat, resemnat după nădejdi contradictorii şi înfrângeri definitive, îi pregătisem acest întâi dar. Când am ieşit, apăruse, de după norii lânoşi, iar soarele.

  — Mai ai o jumătate de oră… Nu ţi-e frig? Mantoul castaniu-verzui, deşi îşi îngusta forma, acoperind cald genunchii, era scurt şi nu ciorapii de culoarea nisipului aveau să-i ţină cald, mai ales că şoşonii erau atât de scăzuţi şi mici. Vrei să mergem să mâncăm împreună la o grădină oarecare?

  Am oprit o maşină de piaţă… Niciodată nu primise să meargă în maşina mea… În cei doi ani, iubirea noastră rămăsese oarecum secretă… Din când în când ne refugiam în câte un orăşel de munte, de cele mai multe ori plecând cu trenul: Deva, Sighişoara, Bran, Nehoiaş sau, când nu era sezon, pe coasta mării. Chiar la teatru, aveam aerul că ne-am întâlnit acolo, la masă eram împreună numai la ea, sau numai la mine în garsonieră, unde ne închideam uneori de sâmbătă până luni dimineaţa, ca nişte condamnaţi ai voluptăţii.

  Am mâncat la un restaurant de pe 11 Iunie, singuri în tot salonul, în acest ajun de An Nou. Era pentru mine o bucurie chiar numai s-o privesc, cercetând-o ca pe un tablou… Femeia asta, care la început nici nu mi s-a părut frumoasă, m-a făcut să descopăr frumuseţea. Cădea pe gânduri uneori şi, ferindu-şi parcă privirea de a mea, rămânea în profil. Pălăria părea o glumă, iar marginea ei, ca o mică streaşină, de fetru castaniu, tăia o diagonală sinuoasă ocolind pe deasupra sprâncenei stângi, peste ochiul drept, peste obrazul rumenit de trecerea de la frig la cald, până la lobul urechii, pe urmă, arcuit spre ceafă, lăsând câteva bucle de un arămiu des, întunecat, afară. Zâmbea lumii gândurilor ei, arătând trist dinţii albi de sus. Sprijinită în cot, îşi rezemase bărbia de dosul mâinii sucite, cu degetele mângâietor lipite de gât. Era într-o vestă de jerse, cu linii-dungi paralele, roşcate, negre, cafenii, pe care o purta, văzusem pe fereastră, şi în magazin.

  În asemenea clipe, ca şi atunci când era îmbrăcată pentru serată sau bal, frumuseţea ei avea în ea ceva absolut nepământesc, transfigurat, şi asta explica de ce aţâţi bărbaţi vorbeau despre ea cu un soi de emoţie pe care ceilalţi, care aveau prilejul s-o vadă doar întâmplător, în momentele ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziţie, nu o înţelegeau.

  Am vorbit despre multe, fără să cerem niciunul, nici altul, explicaţii pentru ce a fost.

  — Ce faci diseară? Am întrebat, neliniştit că îmi va pleca într-o lume necunoscută.

  — Nimic… Vino la mine… Şi fără să se gândească: Vreau să bem, diseară, şampanie…

  Mi-am simţit obrajii moi şi năclăiţi de o sudoare rece… Să fiu cu ea diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi te-ai mutat, numai cu un pat alb şi o mescioară joasă, fără şifonier pentru haine – căci se dezbrăca într-o odaie alăturată în care erau dulapurile şi masa de toaletă, după ce ieşea din baie. Să fie din nou goală şi să bea şampanie… Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic… Da.

  — Ce rău îmi pare, nu ştiam că te voi întâlni şi m-am angajat pentru toată seara… M-am gândit la cei care se duc la operaţie, fără anestezie… Dar poimâine, nu la… Haide la… Acum e partea cea mai grea… Fireşte oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă… Când iubirea noastră a fost timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existenţă.

  — E la Cartea românească expoziţia lui Teodorescu-Sion… Vrei să vii s-o vedem?

  A rămas contrariată, cu surâsul trist care îi ridica puţin colţul gurii, arcuindu-i buza de jos, făcând-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; căci atunci când zâmbea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără cele patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o gropiţă în bărbie, iar două schiţate, aproape imperceptibil, în obrajii arcuiţi uşor.

  Şi, ridicând din umeri, jucându-se cu mănuşile de piele neagră:

  — La 11 dimineaţa…?

  Ca şi când ne-am fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două săptămâni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti… Eu eram într-o aiureală de fericire continuă…

  Ştiam însă că totul va avea un sfârşit, deci după două săptămâni am început să lipsesc de la rendez-vous-uri… M-a găsit o dată, chemându-mă la telefon, şi am rugat-o să mă ierte, pentru că sunt puţin bolnav… Sunt nevoit să stau în casă. Speriată:

  — Ce-i asta?… Ce ai?

  — Nu ştiu… Puţină febră…

  — Dă-mi voie să viu să te văd.

  — Eşti prea bună, dacă… Nu te reţine nimic…

  M-am dezbrăcat numaidecât, am întredeschis buzele ca să mi le ardă puţin respiraţia, am făcut un adevărat exerciţiu de paloare…

  A venit, şi-a aruncat mantoul şi pălăria în fotoliu şi s-a aşezat doar jumătate lângă mine, pe divan, cu picioarele lungi, oarecum paralele cu divanul, cu genunchii lipiţi goi şi strânşi în mătasea ciorapului, căci rochia de serj bleumarin era prea scurtă.

  Mi-a luat mâna, dând o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe faţă din cauză că aproape îşi smulsese, preocupată de mine, pălăria.

  — Dar, pentru Dumnezeu, ce ai?

  — Nu ştiu, nimic, puţină febră…

  Mi-a mângâiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zâmbetul acela care-i încadra gura întredeschisă în acel romb inefabil, îndurerat, cu acea strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe… Şi pe urmă, hotărât, şi-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă.

  — Nu… Nu… Cine ştie ce am… A început să mă strângă în braţe…

  — Mi-e totuna, orice ai avea… M-am desprins, moale de deznădejde:

  — Te rog, astâmpără-te… Nu. Nu.

  Şi ca să nu creadă că