N-avea totuşi mână mică şi cu degetele molatece de madonă, ci lungă şi subţire. Articulaţiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mâinii, altfel delicate ca nişte vii accente circumflexe, subliniind vâlceluşele dintre ele, bune de umezit cu vârful limbii. Degetele albe, prelungi, nu se terminau în unghii ascuţite, ci mai curând late, ca nişte petale mici lăcuite roşu, mâini fără grăsime, nervoase, de prinţesă, pe care, resfirate, le ducea necontenit, când ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, când ca să strângă mica eşarfă în jurul gâtului, ca un domn care şi-ar potrivi cravata.

  — De ce-mi priveşti mâinile? Surâdeam, fără să ştiu ce să spun.

  Am prelungit o săptămână boala aceasta închipuită, care mi-o dăruia pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis… Mâneam seara împreună, la mine, lângă divanul larg, pe o mescioară joasă, şi o priveam fericit cum îşi plimba mâinile pe olanda feţei de masă, printre cupele joase de cristal albastru de murano, pe tacâmurile de argint, căci totul căpăta viaţă când era ea acolo.

  Eram din nou ca în liceu, când visam să fiu bolnav, numai ca să vie îngrijorată, să mă vadă, o doamnă frumoasă, soţia unui prieten al tatei… N-am mai lăsat-o să mă sărute, spunându-i că doctorului îi e teamă de un tifos… Îşi apăsa gura pe a mea cu o dorinţă de împărtăşanie a răului care mă cutremura.

  Peste o săptămână, ridicolul situaţiei nu mai putea fi prelungit şi am anunţat că plec în Franţa să-mi recepţionez un avion comandat.

  Într-adevăr, am lipsit o lună de zile… Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo, în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robire absolută.

  M-am întors în zbor pe la începutul lui aprilie şi am început probele de antrenament şi încărcare de benzină… Vream să bat recordul în linie dreaptă fără să mă decid în ce direcţie… Bănuiam că până în cele din urmă voi porni spre Capetown.

  Veneam pe la ora 3 acasă foarte obosit, mâneam, fumam o ţigară, şi pe urmă, îmi luasem obiceiul să mă duc s-o văd la magazin: Era întotdeauna de la 9-1 acolo şi de la 3-7… Se ocupa foarte serios, îşi sfătuia clienţii în alegere, lăsând fetele să se ocupe numai de mărunţişuri… Studia modelele noi în revistele străine de artă, discuta cu maestrul pe care-l aduseseră de la Berlin despre modificări şi materiale… Ajunsese foarte pricepută… De altfel, citea toată ziua, şi nu numai romane, ci tot soiul de cărţi: tratate de drept şi medicină, colecţii de acte, sociologie, dar mai ales istorie… Până şi din cărţile mele, şi nu numai din cele adunate în carieră, ci şi de aviaţie, a citit. Reviste de artă şi literatură (de la ea am luat obiceiul să citesc şi eu Nouvelles litteraires şi Candide). Dar ceea ce m-a mirat mai mult era că nu lăsa să treacă, nici o zi, ziarele… O dată i-a spus cineva că asta e o apucătură bărbătească.

  — Iartă-mă, eu nu mă duc la ceaiuri să aflu „noutăţi” de la cucoanele, care ştiu atâtea; şi nici nu mă interesează cam ce spun ele.

  Când se mira cineva că o femeie atât de frumoasă ca ea se ocupă atât de mult de magazin, rămânea totdeauna pe gânduri.

  — Munca aceasta înseamnă pentru mine independenţa, banii câştigaţi îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărţi şi lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar şi să fiu scutită de oferte necuviincioase.

  Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câştiguri foarte frumoase, încât, după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanţilor, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.

  Nu a lipsit, în decurs de câţiva ani, decât de câteva ori de la magazin, şi numai din cauza mea… Dar şi atunci ruga pe asociată să fie prezentă… Nici sâmbătă măcar, nu făcea weekend. Magazinul avea un fel de retragere ca o strană, mare cât o cameră… Acolo era o masă groasă modernă, cu câteva fotolii joase în jur, o etajeră cu cărţi şi reviste. Citea, desena şi aştepta să fie întrebată de fete. Mi se pare că şi dumitale ţi-a răspuns o dată: „Dar asta e viaţa mea… Ce vrei să fac?”

  — Te împaci cu gândul că ai să trăieşti 30 de ani aşa…?

  — Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc… Dar dacă mă gândesc bine… Nu e chiar aşa de rău… Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gândite, mângâiate de mine… Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua şi tot e un câştig. În fiecare seară merg la cinematograf… O lună pe an călătoresc, dar e cinstit să adaog că nu uit interesul magazinului, vreau să văd ce mai aduce nou modernismul în mobilier.

  — Dar iubeşti?… Nu eşti geloasă?… Nu eşti neliniştită…?

  — Nu cred în iubire.

  — Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea…?

  — Ba da, mă atrage… Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viaţa noastră. Şi-mi place… Dar ştiu că nu durează… Că nu corespunde unei realităţi… Îmi place mult să privesc o noapte cu lună… Şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare… Nu întind mâna s-o prind… E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.

  Aproape toată luna lui aprilie am fost în fiecare după-amiază în magazin. Era o bucurie liniştită, între mobile noi, frumoase… Retras în firida aceea (încăperea fiind prea mare, de când cu criza de magazine, se construise în interior, ca să zic aşa, sau mai