bine se împărţise încăperea în două, dar unul dintre magazine, o tutungerie, nu mergea până în fund, lăsând astfel o bună porţiune celuilalt) parcă mă afundam într-un vis.

  Am învăţat o mulţime de lucruri în aceste trei săptămâni. Ce nu-mi explica femeia aceasta! Aş fi ascultat orice… Ne consumam într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. §i totuşi simţeam, nefericit, că nu e cu putinţă ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea. În ajunul Sf. Gheorghe… Catastrofa atât de temută luni de zile n-a mai putut fi ocolită…

  După-amiază mi-a trimis un buchet de liliac şi o mică valiză cu pijamaua ei, peria de dinţi, un alt obiect de toaletă mai intimă şi papucii, izmeniţi ca doi porumbei… „Astăzi este aniversarea iubirii noastre… Voi dormi la tine… E cu neputinţă altfel.”

  Mi-am dat seama cât de mult mă lăsasem târât de această paralizantă cedare din fiecare zi… Numai un gest disperat putea restabili situaţia… I-am înapoiat totul cu două cuvinte: „Cu neputinţă”.

  Probabil că a sosit într-un automobil, căci peste o jumătate de ceas a fost la mine, forţând aproape uşa.

  — Fred, ce înseamnă asta?

  Cred că eram palid ca dr. Tokkeramo din Taifun.

  — Nimic… Răspunsul meu. M-a certat cald… Gutural.

  — Dar Fred… Fred, eşti nebun… Tu mă iubeşti.

  Am luat, cu o voinţă de ghilotinat, o atitudine aproape necuviincioasă:

  — Doamnă, cred că faceţi o confuzie… Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă… Şi-mi place prezenţa dumneavoastră… Dar nu mă interesaţi ca femeie.

  A rămas ca paralizată… I-au dat lacrimile… Nu putea să spuie nimic, scâncea.

  — Dar Fred… Fred… Mă iubeşti, nu e gest al tău să nu-mi spună că mă iubeşti. Am luat o atitudine de diplomat insultat:

  — Doamnă, găsesc că e de un gust îndoielnic şi această presupunere, şi această insistenţă… De altminteri, ţin să vă previn că aştept din moment în moment o femeie… S-a frânt toată, părea mult mai mică… Îşi muşca buzele, cu ochii plini de lacrimi. S-a întors spre fereastră, s-a sprijinit cu cotul de o etajeră de cărţi, cu capul rezemat în palmă. Părul scurt şi fluturat, din cauză că îşi scosese pălăria repede, era tot înapoi, lăsând descoperită fruntea şi urechea. Ochii priveau pe jumătate închişi, îndureraţi; distanţa dintre pleoape şi sprâncenele chinuitor înălţate se mărise mult. Buzele erau trist întredeschise, puţin de tot, nu se vedeau dinţii. Linia maxilarului de jos se vedea accentuată nervos. În gulerul de batist al bluzei, gâtul îi palpita în gropiţa de la claviculă.

  S-a întors ca sub o povară, şi-a luat rar, ca un somnambul, mănuşile, şi-a pus peste tailleur blana de vulpe în jurul gâtului şi a plecat. Aşa au luat sfârşit trei luni de trăită nerealitate.

  În mai, a avut o legătură de două săptămâni, pe care a rupt-o brusc, pare-se, după ce acumulase destul dezgust… Am fost fericit când s-a împrietenit cu Eleonora Demetriade… Sufăr mai puţin când văd că se interesează de o femeie… Când a plecat la Movilă în august, căci la Berlin nu avea să plece decât în septembrie, m-am dus, bineînţeles, după ea… ca să ajung la conflictul cu Ladima, din grădina „Popovici”. Când nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaţa pe care o duce… Mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine…

  Ar putea fi altfel? De doi ani viaţa mea e un şir de contraziceri stupide, de hotărâri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acţiuni gratuite şi greşeli mici, infame, de o inconştientă care mă îngheaţă pe mine însumi şi anulează totul. Emilia îmi flutură mâna în dreptul ochilor, ca şi când ar vrea să mă trezească.

  — La ce te gândeşti atâta?

  — Nu ştiu, e atât de bine la tine aci. Afară trebuie să fie oribil, până s-o mai răcori puţin.

  — A fost azi o zăpuşeală! Mă mir că nu plouă.

  Plictisită, mai ales că suportă greu căldura, s-a sculat şi s-a aşezat pe marginea patului, cu trunchiul puţin cam strâmb. Picioarele cu coapsele mari, lăţite de marginea drotului, îi atârnă de la genunchi în jos… Perniţa mică a muntelui lui Venus îi acoperă cu totul, când stă aşa, floarea de mătase. Pântecul, deşi ferm, mai face încă o cută ceva mai sus, paralelă cu perniţa… Sânii par şi mai mult două gutui pline de sevă. Fesa din stânga îi e mai turtită decât cea din dreapta, aşa cum stă cam aplecată într-o parte… Sprijinită într-o mână. S-a gândit parcă la ceva. S-a dat jos şi a căutat o fotografie a lui Stoianovici.

  — Numai să vezi…

  O cercetez lung, deşi nu mă interesează, dar ca să nu îmi trădez interesul exclusiv pentru scrisori. Pe urmă:

  — Hai să mai citim:

  Valeria dragă, Îmi pare rău, dar nu pot să te ascult… Nu mai rămân nici un ceas la gazetă… Am primit două scrisori, de la cine ştii, dare de prisos. N-am alt răspuns. E pentru a treia oară când sunt pus în situaţia asta.

  Crede-mă, şi mie mi-e greu să renunţ la o leafă, care, aşa cum e, îmi e atât de necesară. Mi-e greu să renunţ la celelalte avantaje – pe care le enumeri – ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aş continua.

  Nu, Valeria, este peste putinţă… Îmi pare rău de camarazii mei… Şi mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viaţa mi-e plină de urâciune. Când alţii au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunţat la mândria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decât dreptul de a scrie şi mai ales de a scrie ce gândesc. Dacă nu scrii ceea ce gândeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decât acela de mercenar al condeiului… La urma urmelor, pentru ceea ce mi