se propune e prea puţin leafa de gazetar… Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conştiinţă limpede.

  G. D. L.

  Emilia îşi turteşte cu regret buzele una de alta, clatină din cap şi se lungeşte iar, plictisită, lângă mine.

  — Ce nerozie a mai fost şi asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă şi şi-a dat demisia. Ce-am stăruit pe lângă el… Valeria s-a ţinut de capul lui o după-amiază întreagă. „Nu şi nu, că el pleacă.” Abia trecusem revelionul.

  Din pricina unui articol în care Ladima denunţa vehement un cartel industrial, Gheorghidiu, care se vedea în scurtă vreme din nou pe banca ministerială, şi de altfel în înţelegere cu tata, au hotărât să se creeze la gazetă o „direcţie politică” pe care au încredinţat-o redactorului-şef, devotat lor. Toate articolele cu caracter politic trebuiau deci revăzute de Mateevici. În realitate nu era prea limpede rostul acestei direcţii, şi mai ales nu era limpede ce rol mai avea în redacţie Ladima. După o zi de încercare, când a văzut ce încurcate sunt atribuţiile respective, el şi-a dat demisia… Cele două scrisori i le-a scris tata, rugându-l să nu se grăbească, să fie înţelegător şi să ia situaţia aşa cum e. L-am rugat şi eu să rămână… Mi-a spus cu un gest dezolat: „Domnule Vasilescu, îţi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămân, n-aş putea… Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă. Stau înaintea paginii albe câte o jumătate de oră şi nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gândesc?…

  Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alţii.”

  Emilia clatină din cap cu părere de rău.

  — Necazul cel mare a fost altul… Peste două săptămâni era premiera mea… Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu ştiam ce are să fie… Toţi duşmanii lui au tăbărât pe mine…

  Nu mai spun de alea din teatru, care atâta aşteptau. Nu-i vorbă, ştiu eu cine mi-a făcut-o.

  Mă uit la ea, cum stă culcată pe o coastă, întoarsă spre mine. Sânul de jos e sprijinit de braţul de sub el, cel de sus întinde puţin pielea la baza lui, ca un fruct greu şi se sprijină pe tovarăşul lui de jos. Şoldul îmbelşugat stă arcuit mult şi genunchiul plin dedesubt e adus în faţă. Din pricină că îi e cald a dezbrăcat iar chimonoul.

  Nu ştiu dacă „i-a făcut-o cineva”, nu ştiu dacă „duşmanii lui au tăbărât pe ea”. Ceea ce ştiu e că într-o piesă modernă, omenească şi simplă, într-o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, şi nemaiştiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu ştiuse ce să-i arate, a încercat să plaseze eternul şi teribilul ei cuplet din Modelul, deşi pe alte cuvinte, procedeu justificat doar de faptul că şi aci era vorba de o femeie părăsită. Cum aşa făceau pe vremuri, mi se spune, tenorii de operetă, care rugau pe şeful de orchestră să intercaleze undeva un cuplet cu care, cine ştie când şi unde, avuseseră ei succes.

  Nenorocirea a fost că s-a râs în sală, tocmai când Emilia se credea mai dramatică. Şi n-a fost o colegă de vină… Am asistat la premieră şi pot să spun că râsul „era în atmosferă”. A fost destul un mic accident… De la galerie, când ea a terminat, patetică, înclinând capul pe umăr, o frază pe care o credea zguduitoare: „Să te gândeşti din când în când la mine”, un student, probabil, a confirmat apăsat şi grav: „Bine!” şi sala a izbucnit în hohote. De altfel, întregul spectacol a fost foarte „înjurat” de presă.

  Emy dragă, Ce vrei? Ce sunt eu de vină… De ce îmi trimiţi teancul de cronici?… Pe mine nu mă înjură toţi cei pe care i-a muştruluit pagina literară? Uite Avântul vorbeşte de un poet ridicol şi agramat: îmi citează o strofă… Am refuzat revuiştilor o cronică făcută de ei înşişi, acum Gândacul, uite, scrie despre mine, citeşte tăietura asta, ca să vezi cât de spirituali sunt., Autorul cunoscutului volum de versuri Spanac (celebrul Ladima, îl ştiţi) a intrat ieri să se tundă, într-o frizerie din centru. A fost o adevărată panică în personal şi mai ales printre muşterii. Atunci patronul, care-l ştia după caricatură, din revista noastră, a avut o inspiraţie genială… „Domnule, eu cumpăr Spanacul d-tale? Nu. Atunci d-ta de ce vrei să fii clientul meu?…” Mândru, Ladima a scos de sub paltonul ros ca o capră râioasă, trei volume de versuri: Spanac. „Le ofer gratis… Dacă şi d-ta mă tunzi gratis…” Ştefan, patronul, a căzut lat, în mijlocul prăvăliei, şi a fost stropit cu toate flacoa-nele de fricţiuni din galantare, dar până la ora la care închidem gazeta nu şi-a revenit.”

  G.

  — E adevărat că şi pe el l-au tăbăcit rău. Ce şi-au bătut joc de el! Mereu găseam în cabină ziare însemnate cu creionul. Mi le puneau acolo „inimile bune” din teatru. Că nu s-au lăsat până nu m-au dat afară.

  Şi, dezgustată, întoarce capul în partea cealaltă. Se încruntă şi nu se mai interesează de mine. Citesc singur câteva bilete.

  Emy dragă, E absurd să-mi reproşezi mie plecarea ta din teatru… Ce înseamnă asta: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ţi dădeai demisia de la gazetă nu aş fi ajuns unde sunt”. De ce să crezi că eu am atras toate duşmăniile prin „polemicile” mele? şi de ce să nu admiţi că a fost o greşită distribuire a ta şi că piesa e proastă? Crede-mă, Emy, sufăr şi eu când văd că eşti batjocorită prin gazete şi reviste. Ai