G.

  Emy… Era foarte multă lume şi n-am putut intra… Voi trece mâine. Diseară eşti acasă?

  G.

  Am vorbit cu directorul… Spune că el n-are nici o vină… Hotărârea a fost luată de comitet, 130 de angajaţi sunt prea mult pentru Teatrul Naţional… În fiecare zi sunt articole în gazetă pe chestia asta… Şi din 130 de angajaţi 92 sunt femei… E o proporţie exagerată… Spune că a concediat pe cele mai noi dintre angajate. Mi-a adăugat, ridicând din umeri: „Am concediat şase fete, angajate acum doi ani, cărora nici nu li s-au dat măcar roluri de încercare, ca să se vadă dacă au bietele fete talent… D-ra Răchitaru cel puţin a jucat şi, în unanimitate, critica cere s-o dăm afară… Ce vrei să fac? Să îndur campanii pe chestia asta? Să dăunăm teatrului, ca s-o ţinem…?”

  Emilia, nu-ţi închipui cât sufăr… Nu e decât o singură soluţie… Trebuie să montăm cât mai curând un spectacol de avangardă… Am să aleg o piesă care să-ţi convie. Gend ăsta mă exasperează şi el. Pe Sărindar au desfăcut strada ca să repare canalul sau nu mai ştiu ce… Mi-e silă… Scârbos oraş. N-am primit nici o ştire de la Gina… Dacă aş putea să plec. Dacă aş putea să mă odihnesc.

  George.

  Emy dragă, Nu ştiu de ce ţii atât să mergi la balul acesta… Am auzit că nici nu mai este ce a fost odată!… Înainte de război „Balul sindicatului ziariştilor” era un bal la care venea toată lumea bună… Dar acum… E foarte greu de obţinut invitaţii… Am cutreierat ieri toate redacţiile, deşi îmi venea foarte greu, că am alunecat pe zăpada îngheţată şi mi-am scrântit piciorul. Nu am întâlnit din comitet decât pe Necşulescu… Îmi spune că s-au desfiinţat biletele de favoare… Ca să viu la intrare, că e unul dintre colegi, şi mă lasă înăuntru… L-am explicat că e vorba de altcineva… Mi-a spus că am dreptul să viu cu o doamnă. E tot ce am obţinut… Îmi pare foarte rău că nu pot să-ţi fac serviciul ăsta… Sunt şi altfel nespus de trist, Emy… În viaţa mea n-am fost atât de trist… Rămâi acasă… Să rămânem sâmbătă seara acasă… Vreau să stăm mult de vorbă… Ah… Dezgustătoare iarnă… Mi-e silă de tot… Şi sunt obosit… E ceva sfârşit în mine, Emy… Vreau să stau puţin lângă tine… Câteva cuvinte… Ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi-aş ţine o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s-ar mai împrăştia gândurile acestea care rotesc deasupra mea ca nişte corbi… S-a sfârşit, Emy.

  Cu sărutări de mâini, George

  — Dar ce bal era ăsta?

  — Balul ziariştilor, ţineam neapărat să merg. Alea din teatru se pregăteau toate. Nici măcar un bilet nu mai era în stare să găsească.

  Îmi aprind obosit o ţigară. Mă învăluie o tristeţe ca o presimţire. Îmi scapă scrisoarea din mână, ca o frunză uscată.

  Emy, este imposibil… Deşi spui că ai văzut invitaţia la Gina, mie mi s-a spus că s-au desfiinţat… E posibil să fie altceva, dragă… Comitetul sindicatului colindă ministerele şi băncile, plasând bilete… Fiecare dintre ministere ia câte-o lojă-două, şi douăzeci, treizeci de intrări, pe care ministrul şi secretarul general le împart apoi la prieteni… Probabil că Gina are un astfel de bilet… Dacă aş avea smoching aş merge eu cu tine, şi ai intra cu mine… Însă l-am vândut de acum 5 ani… Dar mai bine ascultă-mă, încă o dată, Emy… Nu face să mergi… Vine acum acolo o lume imposibilă: cocotele şi servitoarele, se spune, fac majoritatea femeilor. Dă-mi mie mai bine seara aceea, Emy.

  Niciodată n-am fost atât de trist şi părăsit ca acum. Am încercat să răspund infamiilor din Semnul, dar mi-au refuzat în toate părţile articolul… Necşulescu, pe care îl credeam cel mai bun prieten, uite ce scrie:

  E alăturat un petec de gazetă, cu un articol pe două coloane. Un pasaj însemnat cu roşu, sub titlul: Nu e nevoie de o lege a presei.

  „O lege de cenzură a presei e o aberaţie… Chiar când între gazetari se strecoară aventurieri şi şantagişti, ei sunt repede eliminaţi şi exemplul nenorocitului acela de Ladima, care a dispărut din presă în mai puţin de trei luni, e destul de elocvent.” Prietenii, Emy…

  George.

  Cam la o săptămână după plecare, el a venit la Veacul, cu un articol foarte violent, un fel de răspuns uneia dintre gazete, care-l ataca în fiecare zi. Mateevici i l-a adus seara lui Gheorghidiu, care a ridicat din umeri şi i-a spus să nu-l publice: „Ce să ne mai băgăm în chestiile astea?”

  Emy, e o copilărie… Frac şi nici smoching închiriat nu pun pe mine… În nici un caz… Orice s-ar întâmpla…

  L.

  — Mă mir, atâţia inşi împrumută frac şi smoching. Dar n-ai idee ce încăpăţânat era. O privesc lung, ca pe o haină, şi iau altă scrisoare.

  Dragă Emy, nu înţeleg de ce atâta insistenţă… Dar, în sfârşit, pentru că ţii tu atât… Vin aşa în haină neagră şi cu un domino… pe care zici că l-ai găsit… Dar trebuie să trec mai întâi pe la Vasiliu… Pe urmă am treabă la S. S. R. Cred că de acolo scap pe la 8 V2. Mi-e foarte greu să merg prin ger, mă ustură respiraţia. Voi veni la tine imediat după masă…

  — Ţineam să merg cu orice preţ pentru că ştiam de la Gina că o să vie acolo Cobâlcea, un basarabean, prieten cu Gheorghidiu… Eu mergeam în rochie de seară nemascată… Găsisem şi pentru el un domino… In bal, vorba aia, aveam să ne pierdem unul de altul… De la uşă chiar.

  Emy dragă, Îmi pare bine că te-ai convins şi tu că a fost o greşeală să mergem la acel bal… Mai