Analiza acestei lucru ca fenomen, ca legităţi de funcţionare şi cauze determinante constituie obiectul ştiinţelor. Este cunoaşterea care a condus la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii actuale de tip european. Având însă la bază principiul aristotelic al terţiului exclus, n-a admis decât existenta unui singur adevăr. Şi întotdeauna acesta a fost cel al puterii dominante în stat. La rândul său puterea s-a folosit fie de "adevărul" reclamat de religia oficială, fie de cel furnizat de o ştiinţă intens politizată. De aici a rezultat intoleranţa, cu multitudinea sa de forme de manifestare: prigonirile celor de altă religie decât cea oficială, inchiziţia, arderea pe rug, execuţiile politice, închisorile, interzicerea altor opinii în cultură şi gândire în afara dogmelor admise etc. Este deci o cunoaştere care a adus mari servicii omenirii prin dezvoltarea ştiinţei şi civilizaţiei moderne şi mari deservicii prin cultivarea intoleranţei.

  Dincolo de avatarurile sale, trebuie să ne întrebăm însă dacă, aşa cum pretinde, este singura aptă să ne releve adevărul despre noi, să ne redea pe noi nouă înşine. Pentru aceasta trebuie să analizăm până unde are acces Cunoaşterea subiectivă şi până unde cea ştiinţifică.

  CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ.

  Lumea percepută prin simţuri este, fără îndoială, una singură, reală ca fenomen de sine stătător, independent de percepţiile noastre. Dar percepţia este diferită de la specie la specie, în funcţie de imperativele vitale ale acesteia, ca şi de la om la om.

  Broaştele nu văd decât lumea care se află în mişcare, insectele – o lume în mozaic. Câinele percepe urma omului şi a vânatului, pisica şi de asemenea câinele presimt prin mijloace doar de ei ştiute întoarcerea acasă a stăpânului de la distanţe ce ies din raza simţurilor noastre. Simt adeseori pericolul în care se află stăpânul şi întreprind uneori măsuri de salvare, cum ar fi trezirea din somn când a luat foc casa, salvarea de la înec, scoaterea din locuinţa care urma să se prăbuşească în seism etc.

  În natură sunt dimensiuni pe care nu le vedem, sunete pe care nu le auzim, culori pe care nu le sesizăm, realităţi de care au putem lua cunoştinţă prin simţurile noastre pentru că avem un registru de percepţie limitat mult mai mult decât unele specii. Instrumentele şi aparatele pe care le-am creat ne-au relevat dintr-o dată o lume la care nu avem acces, dar nici acestea nu ne pot reda ultima realitate deoarece ele sunt construite conform concepţiei minţii noastre, doar ca o prelungire a simţurilor, iar, după cum spunea Hamlet lui Horaţio "în cer şi pe Pământ sunt mai multe lucruri decât în gândurile noastre".

  Percepţie şi cunoaştere. Asemenea altor specii, noi percepem o lume utilă nouă, în acord cu concepţiile şi sugestiile noastre. O riglă este dreaptă numai pentru că limita denivelărilor iese din registrul nostru de percepţie. Noi vedem o lume formată din obiecte izolate, fără relaţie între ele, în timp ce alte modalităţi de percepţie, după cum am văzut, ne-o semnalează ca fiind doar "un ocean de energie cu o concentraţie mai mare de frecvenţe acolo unde se află obiectele".

  Cât despre modul în care ne percepem semenii, relaţiile dintre noi şi ei, locul nostru între ei, opiniile despre aceştia, o spune suficient, credem, peisajul social al lumii actuale. Dacă percepem la fel lumea, de ce nu ne formăm aceeaşi opinie despre ea? Pentru că o percepem diferit şi avem interese diferite. Aşadar, la întrebarea dacă simţurile acoperă întreaga realitate existentă am răspuns negativ.

  Să ne ocupăm acum de posibilităţile de cunoaştere ale ştiinţelor exacte dezvoltate în lumea modernă.

  De la certitudine la incertitudine. Până la începutul secolului XX, ştiinţa care se ocupa în mod deosebit de studiul naturii era fizica clasică. Legile descoperite au permis formarea unei imagini deterministe a lumii. Fenomenele deveneau deductive şi predictive prin legităţile lor caracteristice descrise de fizică. Au şi motivat ca urmare o concepţie materialistă despre lume, facil şi naiv optimistă la unii, rigidă şi exclusivista adesea la alţii.

  Aspectul lumii secolului XX, cu laturile sale bune şi cu marile sale scăderi – cele două războaie mondiale, ameninţarea celui de-al treilea, alienarea psihologică, existenţa diversităţii de opinii, cu sisteme politice diferite care au condus la consecinţele binecunoscute – este rezultatul acestei gândiri.

  Fizica clasică a propus un model mecanicist de univers, în care predicţia rezultată din cunoaşterea legităţilor de mişcare permitea o viziune deterministă şi optimistă, bază a ştiinţelor exacte şi a unei filosofii materialiste. La sfârşitul secolului XIX toate fenomenele fizice au fost explicate prin mecanica newtoniană şi ecuaţiile despre câmpul electromagnetic ale lui Maxwell. Începând cu secolul următor se acumulează noi fapte de observaţie care nu mai pot fi însă explicate prin teoriile fizicii clasice. Descoperirea radioactivităţii impune ştiinţei să pătrundă în universul atomic. In locul unei particule indivizibile, care ar fi trebuit să se mobilizeze cu o forţă exprimată prin produsul dintre masa şi acceleraţia sa, se descoperă un spaţiu "populat" cu particule şi "animat" de forţe electrice. Mecanica newtoniană nu mai este aici valabilă. Se va naşte o alta – mecanica cuantică.

  Prin Planck, Einstein, Bohr, de Broglie, Schrodinger, Pauli, Heisenberg, Dirac şi mulţi alţi ctitori ai fizicii cuantice, ni se înfăţişează un univers ale cărui fenomene nu mai răspund criteriilor impuse de ştiinţele exacte. Este un univers care frapează în primul rând prin statuarea unui principiu opus celui postulat de fizica clasică – principiul incertitudinii – descris de Heisenberg. Nu se pot determina în acelaşi moment viteza şi locul sau spaţiul şi timpul de mişcare ale unei particule. Astfel, la nivel subatomic dispărea unul din principiile de care avea să se facă mai târziu mult caz – cel al determinismului – prin care s-a combătut în unele ţări religia şi au fost taxate ca neştiinţifice o serie de fenomene din lumea psihicului. Apar paradoxurile: cum se construieşte o lume a certitudinii din una a incertitudinii? Întrebare fără răspuns! Simţurile noastre sunt bulversate în faţa noilor concepte de Cauză, Spaţiu şi