albă de soare şi e aşezat pe un mic şezlong, îşi ţine un cot sprijinit pe braţul şezlongului şi bărbia în palmă. Are pe chip o expresie abătută, dar cumva triumfătoare. Lângă el e un ciobănesc german negru, cu o atitudine protectoare. În fundal se vede marea. Mai apar şi alte siluete, dar sunt foarte mici şi nu li se distinge chipul. În larg se vede o insuliţă. Deasupra mării plutesc câţiva nori care arată ca nişte pumni încleştaţi. Este un peisaj de vară.

  Mă aşez pe scaunul de la birou şi îl privesc un timp. Am senzaţia că aud vuietul valurilor şi că disting în nări mirosul mării.

  Băiatul pictat ar putea fi cel care a locuit aici pe vremuri, cel pe care l-a iubit doamna Saeki, de o vârstă cu ea. Băiatul care s-a trezit prins în răfuiala din timpul mişcărilor studenţeşti de acum douăzeci de ani şi a fost omorât fără rost.

  N-am cum să mă asigur, dar el pare să fie. Şi peisajul cu malul mării pare să fie din zonă. Dacă am dreptate, înseamnă că tabloul înfăţişează o scenă de acum patruzeci de ani.

  Patruzeci de ani – o întreagă eternitate. Încerc să mă închipui peste patruzeci de ani, dar este ca şi cum aş încerca să-mi imaginez cum arată capătul universului.

  A doua zi, Oshima vine şi îmi arată ce trebuie făcut când se deschide biblioteca. Se descuie, se deschid ferestrele şi se aeriseşte, se dă cu aspiratorul, se şterg mesele de praf, se schimbă apa din vaze, se aprind luminile, când e nevoie, se udă grădina, iar la ora cuvenită se deschide poarta din faţă.

  La închidere, se face cam acelaşi lucru, invers. Se zăvorăsc ferestrele, se şterg din nou mesele, se sting luminile şi se închide poarta.

  — Ne e nimic de furat aici şi poate că nu e nevoie să avem atâta grijă la încuiat, dar nici mie, nici doamnei Saeki nu ne plac lucrurile lăsate la întâmplare. Preferăm să ţinem totul pe cât posibil de organizat. Aceasta este casa noastră şi o tratăm cu respect. Aş vrea să faci şi tu la fel.

  Încuviinţez.

  Mai departe, Oshima îmi arată ce să fac la recepţie, cum să-i îndrum pe vizitatori.

  — Ar fi bine să stai o vreme lângă mine şi să vezi cum se procedează. Nu e nimic complicat. Dacă apare vreo problemă, o chemi pe doamna Saeki şi se descurcă dânsa mai departe.

  Doamna Saeki ajunge înainte de ora unsprezece. Recunosc imediat huruitul caracteristic al motorului Volkswagenului Golf pe care îl conduce. Parchează maşina, intră prin sPate şi ne salută.

  — Bună!

  — Bună dimineaţa, răspundem eu şi Oshima.

  Acestea sunt singurele cuvinte pe care le schimbăm cu eaPoartă o rochie bleumarin cu mânecă scurtă şi ţine în

  °iană o jachetă de stofă. Are o geantă de umăr. Nu poartă nici un fel de bijuterii şi este foarte puţin fardată. Cu toate acestea, are ceva care te orbeşte. Îmi aruncă o privire, dă să spună ceva, dar se răzgândeşte. Schiţează un zâmbet, apoi urcă scările în tăcere.

  — Stai liniştit, îmi spune Oshima. Ştie tot despre tine şi nu e nici o problemă. Doar că nu e genul de om care să stea la taclale. Atâta tot.

  La unsprezece deschidem biblioteca, dar nu intră nimeni imediat. Oshima îmi arată cum să folosesc computerul pen tru căutări în baza de date. Este un IBM, un model foart des întâlnit în biblioteci şi sunt deja obişnuit cu ele. Ma apoi mă învaţă cum să aranjez fişele. Sosesc zilnic prin poştă câteva publicaţii noi şi completarea de mână a fişelor este una dintre însărcinări.

  La unsprezece şi jumătate apar două femei, amândouă în blugi de aceeaşi culoare şi croială. Una e mai scundă, are părul scurt, ca o înotătoare, iar cealaltă are părul împletit în coadă. Ambele poartă pantofi sport, una Nike, iar cealaltă, Asics. Cea înaltă pare să aibă vreo patruzeci de ani, iar cea scundă, treizeci. Prima poartă o cămaşă în carouri şi ochelari, iar cealaltă, o bluză albă. Au în spate câte un rucsăcel şi pe chip nişte expresii întunecate ca cerul plumburiu. Nu spun mai nimic. Oshima le ia bagajele şi ele îşi scot câte un carneţel şi un pix cu un aer morocănos.

  Inspectează fiecare raft în parte şi răsfoiesc cu înfrigurare fişele, notând câte ceva din când în când. Nu citesc nici o carte. Nici măcar nu se aşază. Arată mai degrabă a inspectori de la biroul de taxe şi impozite care verifică inventarul, decât a cititoare. Nu avem nici cea mai vagă idee cine sunt şi ce caută aici. Oshima îmi aruncă o privire cu subînţeles şi ridică din umeri. Nu prevestesc nimic bun.

  La prânz, cât timp Oshima mănâncă în grădină, îi ţin locul la recepţie.

  — Aş avea o întrebare, mă abordează femeia cea înaltă.

  Are o voce ţeapănă, ca o pâine uitată într-un dulap.

  — Desigur. Despre ce este vorba?

  Femeia se încruntă şi se uită la mine ca la un tablou strâmb.

  — Tu nu eşti elev de liceu, ceva?

  — Ba da. Fac practică aici.

  — Fii drăguţ şi cheamă pe cineva cu care să pot discuta ceva.

  Mă duc în grădină şi îl chem pe Oshima. Înghite ce are în gură cu nişte cafea, se scutură de firimiturile de pâine şi vine.

  — Cu ce vă pot ajuta? Se adresează el amiabil.

  — Facem parte dintr-o organizaţie care analizează, din perspectiva femeilor, dotarea, uşurinţa folosirii şi egalitatea accesului în cadrul instituţiilor publice de cultură de pe întreg cuprinsul Japoniei. În decurs de un an, vom vizita toate unităţile, vom inspecta toate facilităţile şi la sfârşit vom publica rezultatele într-un raport. Sunt implicate multe femei în această acţiune. Noi suntem responsabile cu această zonă.

  — Îmi permiteţi să vă întreb care este numele organizaţiei?

  Femeia scoate o carte