ciudat şi aveau o atitudine distantă. Erau la fel de politicoşi ca şi altădată, dar era ceva schimbat în tonul vocii şi în aerul lor. Vecina de alături, care obişnuia să mai îmi facă vizite din când în când, încerca să mă evite şi îmi era foarte clar lucrul acesta. M-am străduit să nu mă las copleşită de astfel de gânduri pentru că ştiam că, de îndată ce observ asemenea amănunte, e gata cu mine, boala se putea declanşa oricând.

  Într-o zi m-a vizitat o vecină cu care eram în relaţii destul de apropiate. Aveam aceeaşi vârstă, era fiica unei prietene de-a mamei şi fetele noastre mergeau la aceeaşi grădiniţă. Cum a intrat, m-a întrebat dacă ştiam ce bârfe groaznice circulă pe seama mea. I-am spus că nu ştiam nimic şi am întrebat-o despre ce era vorba. „Nici nu-ţi pot spune, zise ea. E atât de îngrozitor!” Am insistat, şi cu toate împotrivirile ei, până la urmă tot am tras-o de limbă. Eram conştientă de faptul că venise intenţionat ca să-mi spună ce auzise, aşa că nu avea cum să nu-şi dea drumul la gură în cele din urmă. Lumea zicea că sunt lesbiană şi că fusesem internată de mai multe ori în ospicii. Se spunea că am dezbrăcat o elevă de-a mea, că i-am făcut tot felul de lucruri şi când aceasta a încercat să-mi reziste, am plesnit-o atât de tare, încât i s-a umflat faţa. Povestea au croit-o cum le-a convenit şi mă deranja foarte tare, dar ce m-a şocat a fost faptul că se ştia că fusesem internată la nebuni.

  Prietena mea încerca să-i convingă pe toţi că mă cunoştea de multă vreme şi că nu puteam face aşa ceva, dar părinţii fetei au crezut-o pe fată şi au răspândit versiunea ei. Când au auzit ce i s-a întâmplat fetei, au făcut investigaţii serioase în ceea ce mă priveşte şi au aflat de problemele mele psihice.

  Prietena mea auzise că, într-o zi – era bineînţeles ziua cu pricina —, fata s-a întors acasă, după ora de pian, cu faţa umflată şi cu buza crăpată şi plină de sânge, cu nasturi lipsă la bluză şi cu lenjeria de corp sfâşiată. Poţi să crezi? A făcut toate acestea ca să-şi susţină povestea, bineînţeles, poveste pe care mama ei a trebuit să i-o smulgă cu cleştele. O şi văd pătându-şi bluza cu sânge, rupându-şi nasturii şi breteaua de la sutien, plângând la comandă până i s-au înroşit ochii, zburlindu-şi părul şi deşertând trei vedre de minciuni.

  Nu am de ce să învinuiesc lumea că i-a dat crezare. Şi eu aş fi crezut-o pe păpuşica aceea frumoasă cu limbă de diavol. Îmi imaginez că a ajuns acasă plângând, că a refuzat să spună imediat ce s-a întâmplat pentru că i se părea prea ruşinos, dar că pe urmă a turuit fără să respire. Normal că lumea a crezut-o pe ea. Şi, colac peste pupăză, era adevărat că fusesem internată la psihiatrie şi era la fel de adevărat că am plesnit-o pe fată cât am putut de tare. Dar cine să mă creadă pe mine? Poate doar soţul meu.

  M-am frământat câteva zile dacă să-i spun sau nu soţului meu despre zvonul care circulă pe seama mea, dar când i-am spus, m-a crezut. Mi se părea şi normal. I-am povestit tot ce se întâmplase în ziua aceea – tot ce-mi făcuse fata, toate gesturile ei de lesbiană, dar şi faptul că o plesnisem. Nu i-am putut mărturisi însă ce am simţit, nici nu aveam cum să fac aşa ceva. S-a înfuriat şi a zis că se duce imediat să stea de vorbă cu familia fetei ca să lămurească lucrurile. „Doar eşti căsătorită cu mine şi ai un copil. De ce să spună lumea despre tine că eşti lesbiană? Ce cretini!”

  Nu l-am lăsat să se ducă pentru că n-ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească lucrurile. Ştiam că fata e bolnavă. Văzusem sute de oameni bolnavi şi ştiam foarte bine cum reacţionează. Fata era putredă pe dinăuntru, era putredă până în cel mai ascuns colţişor al trupului ei. Sub pielea cea frumoasă nu se afla decât o carne putredă. Ştiu că e oribil să spun aşa ceva, dar e adevărat. Îmi dădeam foarte bine seama că oamenii nu vor cunoaşte niciodată adevărul în legătură cu ea şi că noi nu aveam şanse de câştig. Era expertă în a manipula sentimentele adulţilor din jurul ei şi nu puteam nicicum dovedi că aveam dreptate. În primul rând, cine şi-ar fi putut imagina că o fată de treisprezece ani era capabilă să se dea la o femeie de peste treizeci de ani? Indiferent ce spuneam noi, ceilalţi credeau tot ce voiau ei să creadă şi, cu cât luptam mai mult, cu atât deveneam mai vulnerabili.

  Nu ne rămânea decât să ne mutăm. Dacă mai stăteam în zona aceea, încordarea se înteţea şi iar îmi zbura şurubelul. Deja simţeam că se apropie criza. Trebuia să plecăm undeva departe, unde nu mă cunoştea nimeni. Soţul meu nu era totuşi pregătit de plecare şi nu a realizat cât de critică devenise situaţia. Momentul era cumplit de nepotrivit, pentru că lui îi plăcea ceea ce făcea şi reuşisem să ne mutăm în propria noastră casă, iar fetiţei îi plăcea la grădiniţa aceea. M-a rugat să aştept puţin, argumentând că nu ne putem muta chiar aşa, cu una, cu două, că el nu-şi poate găsi un serviciu cât ai bate din palme, că va trebui să ne vindem casa şi să găsim o altă grădiniţă. Mi-a spus că, în cel mai fericit caz, poate rezolva totul în vreo două luni.

  I-am spus că nu puteam aştepta două luni, că situaţia era gravă şi că o perioadă atât de lungă m-ar fi terminat definitiv şi că n-o să-mi mai revin niciodată. „Crede-mă, ştiu ce vorbesc”, am încercat eu să-l conving. Simptomele nu se lăsară aşteptate: îmi ţiuiau urechile, auzeam tot felul de sunete stranii, aveam insomnii. Mi-a sugerat să plec undeva singură, înainte,