Și pentru că vedea că nu știu ce să-i spun, schimbă vorba.

— Am trecut pe la tine așa, într-o doară, să văd dacă n-ai plecat cumva în vacanță. Căci, știi, am fost mutat la București și sîntem mai mult sau mai puțin vecini. Eu mi-am găsit un mic apartament pe strada Lucaci.

Mi-a lăsat numărul casei și mi-a spus orele cînd îl pot găsi. Apoi mi-a strîns mîna și a plecat.

Ușor de închipuit nedumerirea mea în toată săptămîna aceea. Nu era medic prieten pe care să nu-l caut și căruia să nu-i povestesc cazul lui Cucoaneș. Cum era de așteptat, el însuși se dusese a doua zi la un specialist în tuberculoză osoasă, să-și facă examenele necesare. Tot ce-a putut afla a fost că, deocamdată, nu e vorba de tuberculoză osoasă, ci de un fenomen, cum se exprimase doctorul, macranthropic[1], cunoscut, se înțelege, în analele medicinei, dar de data aceasta cu un ritm cu totul neobișnuit. Într-adevăr neobișnuit căci, vizitîndu-l pe Cucoaneș a treia zi, înainte de cină, oră cînd îmi spusese că-l găsesc negreșit acasă, m-am speriat intrînd în odaie; prietenul meu mă întrecea acum cu cel puțin cincisprezece centimetri. Și crescuse cu totul proporționat; devenise cum se spune, un bărbat înalt și bine făcut.

Hainele i se potriveau atît de prost încît, de rușine, Cucoaneș își scosese vestonul și îmbrăcase un halat de baie, căruia îi descususe și lungise mînecile. Și zadarnic își lăsase pantalonii să-i atîrne; abia îi ajungeau pînă deasupra gleznei, iar cînd se așeza pe scaun, i se ridicau simțitor, dîndu-i un aer mizer, de om sărman în hainele altuia.

— Ei, ce vești?! întrebai cu jumătate de glas, ca să rup tăcerea care se prelungea în neștire. Ce spune doctorul?

— Macranthropie! răspunse cu o stranie liniște Cucoaneș.

— Splendid! exclamai. Asta înseamnă că ai să ajungi un „om mare”. Nici nu e așa de rău!

— Ai cam ales rău momentul dacă ai voit să faci o glumă, mă întrerupse Cucoaneș.

Apoi se ridică de pe scaun și începu să se plimbe. Văzîndu-mă că scot pachetul să-mi aprind o țigară, se apropie și îmi ceru și el una.

— Dar de cînd ai început să fumezi? întrebai ca să spun ceva.

— Uite acum… Poate că mi-o face bine.

Țigara aceea, în orice caz, nu i-a făcut bine și a zvîrlit-o după cîteva fumuri, pe care nu știa cum să le înghită fără să se înece. Dar, puține minute în urmă, mi-a cerut o a doua țigară și pe aceasta a fumat-o pînă la carton cu neîndemînare, dar înverșunat.

— M-am măsurat înainte de a veni tu, începu deodată Cucoaneș cu o obosită nedumerire în glas. Uite aici, la ușa asta. Și, de azi-dimineață de la nouă, am crescut mai bine de un centimetru. Înțelegi ce-nseamnă asta?! Cresc văzînd cu ochii!

— Poate mănînci prea mult, încercai eu o timidă consolare. Sau poate mănînci feluri care îți sînt interzise. Probabil că trebuie să eviți calciul.

— Și calciul, și fierul, și vitamina B, și cam toate celelalte vitamine, toate îmi sînt interzise, izbucni Cucoaneș. N-am mîncat nimic de aseară, în afară de o felie de pîine uscată și un ceai cu puțin zahăr. Ca să nu-mi mai bat capul cu regimul, am suprimat toate felurile. Le-am suprimat pur și simplu.

— Ei și?! îl întrebai, văzîndu-l că tace deodată.

— Mor de foame! Îmi vine amețeală de foame, dar de crescut, cresc înainte, cresc mereu, crește-mi-ar numele de nu s-ar mai auzi!

Începeam să mă simt de prisos.

— Am să mai trec să te văd, îi spusei întinzîndu-i mîna.

Am venit de atunci în fiecare seară. În fața casei lui începuseră să se adune, încă de a treia zi, grupuri de curioși, căci se aflase de strania lui boală și aproape nimeni nu voia să creadă decît văzînd cu proprii lui ochi. Cum prietenul meu nu mai ieșea din casă, curioșii se mulțumeau cu veștile șoptite de vecini. Singurele informații le putea da bucătăreasa, dar fiecare le amplifica după măsura imaginației lui.

— Ei, cum stăm? îl întrebai, două seri în urmă, intrînd în camera de dormit a lui Cucoaneș.

— Azi-dimineață, doi metri și doi; la prînz, doi și cinci; astă-seară, doi și opt!

— Imposibil! exclamai.

— Nimic nu-i imposibil în natură, rosti Cucoaneș cu o falsă cordialitate. Pentru mama-natură, nimic nu-i imposibil! Ia privește!

Și sărind brusc din pat, își întinse cît putu brațele în fața mea răsturnînd capul pe spate, ca și cum ar fi vrut să imite o monstruoasă paiață. Mi-am ascuns cum am putut surpriza. Cucoaneș părea parcă mai mare chiar decît cei 2 metri și opt centimetri pe care mi-i anunțase.

— Este, cum se spune, un caz unic nu numai în analele medicinei, adăugă el pe același ton debil sardonic, ci unic chiar pentru capacitatea de înțelegere a științei moderne. Profesorul pretinde că posed o glandă dispărută în pleistocen, o glandă pe care mamiferele doar ar fi încercat-o și apoi, zice el, ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca. Cred și eu că le încurca!

Avea în glas o mocnită disperare. Desfăcu un nou pachet cu țigări și se trînti în pat, încovrigîndu-se ca să poată încăpea întreg.

— M-au chemat toată ziua la facultate, m-au chemat la clinică să-mi facă o nouă radiografie, m-a chemat Profesorul chiar acum pe seară, la cabinetul lui, pentru un nou examen. Nu m-am dus. Ce sens ar mai avea? Nu mai mă pot ajuta cu nimic. Recunosc, îi interesează cazul meu, dar mi-e cu desăvîrșire indiferent ce-i interesează pe ei. Pentru progresul științei, mi-au spus. Mi-e perfect indiferent progresul sau regresul științei. Pe mine mă interesează un singur lucru: să mă vindec! Și văd că nu pot.

— De unde știi? îl întrerupsei. De-abia au început cercetările. Tu singur recunoșteai adineauri că e vorba de un caz unic în analele medicinei. Nu ți se poate găsi leacul de la o zi la alta.

— În