— Este vorba, așa cum v-am spus, despre o misiune secretă. Bănuiesc că nu toată lumea cunoaște povestea.

— Eu cred că aveți o imagine total eronată despre ceea ce facem noi.

— Aș putea vorbi cu cineva care este posibil să cunoască mai multe? De exemplu, arhivarul dumneavoastră? Doar există un arhivar?

Vocea bărbatului deveni inflexibilă:

— Îmi pare rău, dar mă tem că nu se poate.

— Ar fi mai bine dacă aș face o cerere scrisă?

Bărbatul de la celălalt capăt al firului ezită.

— Hmm… cel puțin ne-ați permite să vă examinăm solicitarea.

— Bine, deci așa voi face. Multe mulțumiri.

Hendrik încheie convorbirea și surprinse privirea mirată a lui Adalbert.

— Ce este?

— Întotdeauna te dai bătut atât de ușor?

— Nu din acest motiv am închis.

Fusese sunat în timpul discuției și telefonul era setat astfel încât să îi semnaleze apelurile de la o singură persoană: Miriam. Preluă apelul și duse telefonul la ureche.

— Da?

— Hendrik! Slavă Domnului! Ai avut telefonul închis!

— Da. După incidentul de la München, își închisese telefonul și nu se mai gândise să îl deschidă. Ce este? Ce s-a întâmplat?

Miriam nu se mai arătase niciodată atât de agitată, ceea ce îl îngrijoră.

— Oh, Hendrik, s-a dezlănțuit iadul. A venit poliția. Ne percheziționează casa și castelul, Herr Westenhoff a dispărut fără urmă și… și eu nu mai știu ce să fac!

•

— A sunat, îi spuse bătrânul cu sprâncene albe celui mai tânăr, aflat în fața lui. Și se părea că într-adevăr știe ceva.

Cel care urma să îi succeadă în funcția de păstrător al secretului miji ochii.

— A sunat? Cine?

— V-am mai vorbit despre el o dată. Se numește Hendrik Busske.

— Da, corect. Gurul bogăției, nu?

— Exact.

— Și știe ceva?

Avea un ton sceptic și, de altfel, întreaga lui atitudine exprima neîncrederea. Se afla aici, în vechiul beci cu ziduri zugrăvite în alb, nu din proprie convingere, ci datorită disciplinei. Marele maestru îl desemnase succesor, așa că îl va asculta. Nu avea voie să comenteze dacă credea sau nu în misiunea acestei funcții străvechi.

Și nici nu avea de gând, de asta păstrătorul secretului nici nu se îndoia.

— Busske pare să fi intrat în posesia altei cărți, îi spuse el ceea ce dedusese din nota discuției telefonice care îi fusese prezentată. Avea cunoștință de misiunea secretă pe care Konrad von Feuchtwangen a dat-o ordinului nostru. Nu există nicio altă sursă din care să fi aflat informația.

Bărbatul mai tânăr se încruntă:

— Eu nu înțeleg, de ce nu l-ați deranjat atâția ani.

— Și după părerea dumneavoastră, ce ar fi trebuit să fac eu? întrebă bătrânul.

Interlocutorul dădu indiferent din umeri:

— Da, corect. Luă dosarul, îl răsfoi și zise: Hmm… Locuiește la un alchimist? Este ciudat că mai există încă asemenea țicniți.

— Vă înșelați în privința noțiunii de alchimist, zise bărbatul cel înalt, cu sprâncene albe. Nu numai că există, dar, ca și odinioară, modelează lumea. Doar că nimeni nu remarcă acest lucru.

— Ah, da?

Interlocutorul lui ridică privirea și puse deoparte dosarul cu foarte multă grijă.

— Nu aș vrea să vă contrazic.

Ce putea face cu un asemenea om? Va preda funcția pe care o considera cea mai importantă din lume unui succesor care o considera folclor mitologic. O funcție lipsită de prestigiu, pentru că nimeni nu știa de existența ei în afara ordinului, iar în interiorul ordinului o cunoșteau puțini. O funcție ale cărei competențe au fost tot mai mult reduse în ultimii ani, pur și simplu din lipsa banilor, cum marele maestru îl asigurase de fiecare dată. Nu se mai alocau acum bani, cum se făcea odată, pentru angajarea unui detectiv particular ori a unui spărgător profesionist.

El avea cea mai importantă misiune din lume, dar nu mai dispunea de puteri depline. Acesta era purul adevăr.

Și tocmai acum, când lucrurile se complicau. Armura din aur, pierdută fără urmă timp de șapte sute de ani, reapăruse și fusese furată, după cum citise în presă.

Bănuia la cine era și asta îl îngrijora. Dar nu putea să spună nimănui, nici măcar elevului său sceptic și dezinteresat.

— Vreau să vă arăt ceva.

— Da? răspunse tânărul cu un interes mimat.

Păstrătorul secretului duse mâna la ceafă și răsuci în față un pandantiv prins cu un lănțișor.

— La un moment dat acesta va fi semnul demnității dumneavoastră, îi spuse și ținu pandantivul în așa fel încât bărbatul mai tânăr să îl poată vedea bine. Este din plumb, îmbrăcat cu un strat subțire de fier, pentru protecție. Desfăcu pandantivul, deschise capacul și îi arătă ce se afla în interior, într-un cristal. Învelișul din fier, precum și cel din cristal erau de dată recentă, fuseseră făcute de predecesorii lui.

— O cruciuliță mică din aur, constată succesorul.

— Este crucifixul din aurul diavolului, care în urmă cu șapte sute de ani a ucis-o pe Elna von Hirschberg, spuse păstrătorul secretului și închise din nou capacul pandantivului, pentru că în plumb avea mai mare încredere decât în cristal. Acesta ar omorî și astăzi.

Hendrik conducea ca un sinucigaș. Pe banda din stânga, cu fază lungă, cu pedala de accelerație apăsată până în podea. Pentru prima dată faptul că avea un Jaguar îi era de folos. Mașina atinse imediat trei sute de kilometri pe oră și îi înspăimânta pe șoferii din față, care o vedeau în oglinda retrovizoare și se grăbeau să elibereze banda.

Miriam i-l dăduse la telefon pe comisarul care conducea intervenția. Era chiar Josef Stamm din München. Acesta nu voise să îi spună la telefon despre ce era vorba, dar îi ceruse să vină cât putea de repede.

— Dar sunt tocmai la Zürich! exclamă speriat Hendrik.

— Nu face nimic. Noi mai avem de lucru o vreme. Un asemenea castel nu poate fi percheziționat în câteva ore.

Din fericire, Adalbert primi vestea surprinzător de calm. Îi ceru lui Hendrik să îl lase la gară, de unde avea să ia primul tren spre Geneva. Nu era nicio problemă.

Hendrik așa făcuse și apoi zbură pe autostradă ca și cum ar fi ținut cu tot dinadinsul să scape de permisul de