Fir-ar! Ce se mai întâmplase? Nici Miriam nu știa și era răvășită cum nu o mai văzuse niciodată. Cu siguranță pentru că ei i se păruse un asalt, asaltul unei hoarde de străini asupra căminului ei, de care avea atâta grijă. Iar el nu era acolo pentru a o apăra.

Ce voiau oamenii aceștia de la ei? Armura din aur, cu siguranță. Nu îl crezuseră. Dar de ce întreprinseseră o astfel de acțiune? El nu săvârșise nicio crimă, nu făcuse nimic care să justifice această acțiune. Nici măcar evaziune fiscală! Cu toate că fusese ispitit deseori.

Se întunecase de mult. Și se circula greu. Va ajunge în cinci ore, nu avea ce face. Obosise, când îl orbeau farurile, clipea des. De nu ar face vreun accident! Oricum, când va ajunge, polițiștii nu vor mai fi acolo. Vor aplica sigilii peste tot și vor întinde benzi pentru interdicția accesului, cum văzuse la televizor, în filme. Iar mâine-dimineață o vor lua de la capăt. Putea să o lase mai ușurel.

Dar nu o făcu, ci forță motorul și merse mai tare.

Într-un târziu ajunse. Străbătu ultimii kilometri pe șoselele locale șerpuitoare și intră în curtea castelului. Era târziu. Ultima dată când se uitase la ceas trecuse de ora zece.

Erau încă acolo. Zece mașini de poliție, cu lumini albastre intermitente și faruri aprinse. Bărbați în uniforme peste tot. Bărbați și femei în salopete albe.

Nebuni. Toți păreau nebuni. Ce mai însemna și asta? Parcă avusese loc o crimă. Pentru o afurisită de armură din aur, care oricum fusese pierdută timp de șapte sute de ani!

Hendrik conduse mașina pe pietrișul ce scrâșnea sub roți până la locul lui obișnuit de parcare. Încercă să scape de buimăceala condusului scuturându-și capul și respirând adânc înainte de a deschide portiera și a coborî. Merse țanțoș. Trebuia să afișeze o atitudine hotărâtă, autoritară. Autoritatea stăpânului casei. A castelanului.

Se îndreptă spre polițiști cu capul sus și pași fermi.

— Bună seara, sunt Hendrik Busske. Unde îl găsesc pe comisarul Stamm?

O polițistă tânără, blondă, vizibil obosită, arătă spre castel.

— Pe undeva pe acolo.

Îl descoperi pe comisar în salonul cel mare, unde se părea că își stabilise un fel de comandament. Stamm ședea în capul mesei, cu trei walkie-talkie-uri, un laptop și un teanc de hârtii în față, semănând mai mult decât oricând cu un mafiot.

— Aha, a venit Herr Busske. Tocmai voiam să închei pentru astăzi. Un moment… Puse mâna pe un walkie-talkie care piuia întruna. Stamm!

— …

— Da, imediat. În cel mai rău caz vorbiți pe voicebox. Dar cel târziu mâine, trebuie să ieșiți în față, cât mai curând posibil.

— …

— Bine. Ah, da, iar Müller. L-ați dat în sfârșit afară pe ziaristul acela care pândea pe aici?

— …

— Atunci grăbiți-vă. Sfârșit.

Lăsă pe masă walkie-talkie-ul, se întoarse către Hendrik și îi arătă un scaun:

— Vă rog.

Hendrik rămase în picioare. Unde se ajunsese, ca în propria casă să fie invitat să ia loc!

— Aș vrea să aflu ce s-a întâmplat. Dați năvală peste familia mea din senin, ne deranjați… Totul pentru o aiureală cu o armură veche?

— Nu, nu este așa, răspunse Stamm. Om fi noi polițiștii cunoscuți ca amețiți, dar nici chiar așa.

— Nu? Hendrik se apropie și se sprijini de speteaza unui scaun. Era tot mai uimit de ce i se întâmpla. Atunci?

Stamm se lăsă pe speteaza scaunului.

— Lucrurile stau astfel, Herr Busske: urmărind hoții armurii, am dat de un mort. Judecând după amprente, acesta a fost în laboratorul central. Acest mort avea un telefon mobil asupra sa. Când i-am verificat datele de trafic, pentru a stabili pe unde a umblat în ultimul timp, s-a dovedit că a fost aici de mai multe ori, cu puțin timp în urmă.

— Aici? repetă Hendrik ca un ecou.

— Aici, își întări Stamm spusele, făcând și un gest larg cu mâna. În castelul dumneavoastră. De-asta ne aflăm aici.

Hendrik simți nevoia să se așeze.

— În castelul meu?

— Exact. Stamm răscoli hârtiile din fața lui, extrase o fotografie format mare și i-o întinse lui Hendrik. Spuneți-mi, vă rog, cine este acest bărbat?

Era fotografia alb-negru a unui bărbat cu ochii de culoare închisă și cu trăsăturile crispate. Ceea ce însemna, înțelese Hendrik, că era fotografia unui mort, mai exact a unui bărbat care murise în chinuri.

Își dădu seama că figura îi era cunoscută. Era unul dintre vizitatorii lui Westenhoff.

Hendrik își drese glasul.

— Pe acest bărbat l-am văzut o dată ori de două ori aici. Dar nu știu cine este.

Stamm ridică din sprâncene.

— Acest bărbat a fost aici și dumneavoastră nu știți cine este? Ce să înțeleg din asta, Herr Busske?

— Nu am nicio legătură cu el. A vizitat pe cineva care locuiește aici.

— Pe cine, vă rog?

Hendrik împinse fotografia deoparte, își împreună mâinile și se aplecă în față.

— Domnule comisar, problema este că, în realitate, castelul nu îmi aparține. Este încă al lui Herr Westenhoff. Pe el trebuie să îl întrebați cine este bărbatul. Sau era. Eu doar l-am văzut când îl vizita.

— Castelul nu vă aparține? Stamm părea surprins. Dar cum se face că așa scriu toate revistele ilustrate? Hendrik Busske, proprietarul de castel, care îi învață pe alții în seminarele sale cum să ajungă să aibă un castel?

— Este o înțelegere pe care am făcut-o cu Herr Westenhoff, mărturisi Hendrik abătut. În scop comercial.

Stamm își supse buzele.

— Hmm… și găsiți că este în regulă din punct de vedere etic?

— Așa se obișnuiește. Trebuie să atragi atenția.

Pe hol se auziră pași grăbiți. Stamm ridică privirea și strigă:

— Schmidt, dumneavoastră sunteți?

Nu se auzi niciun răspuns, dar ușa se închise.

— Bine, zise Stamm oftând, păreri! Deci unde locuiește acest Westenhoff?

Hendrik arătă spre tavan:

— Pe sus pe undeva.

— Sus? Am găsit câteva camere care par părăsite de ani buni. Mobilier străvechi, prăfuit.

— Posibil. Eu nu am fost niciodată acolo.

— Nu ați fost acolo. Hmm… Ar fi posibil ca Herr Westenhoff al dumneavoastră să nu fi fost nici el? Stamm consultă laptopul și se opri la un document. Am trimis