câțiva oameni, ca să se intereseze în localitate. Toată lumea susține că Herr Westenhoff v-a vândut castelul. Și că de atunci nu l-a mai văzut nimeni.

— Nu se poate. Am vorbit eu cu el în urmă cu câteva săptămâni.

— În urmă cu câteva săptămâni?

— Da. Sau câteva luni?

— Există vreo dovadă?

— Vreo dovadă?

Nu exista. Cum să existe? Westenhoff îl sunase ca de obicei și se întâlniseră. Cum se putea dovedi asta?

Brusc Hendrik se simți epuizat. Dormise puțin și prost, gonise ca un nebun încoace și încolo în ideea că se afla pe urma unui secret istoric, și se alesese doar cu dureri de cap chinuitoare.

Și cu un nod în stomac, pentru că avea senzația că lațul se strângea tot mai mult în jurul lui. Deși el era nevinovat. Cu atât mai rău.

Dar era nevinovat? Nu mai știa. Știa doar că îi plesneau tâmplele de durere.

— Și de ce sunt acuzat? izbucni el. Că l-am omorât? Westenhoff? Pentru ce? Nu are niciun sens.

— Eu nu vă acuz de nimic. Pun doar întrebări. Trebuie să fac asta, pentru că obligația mea este să aflu ce s-a petrecut aici.

— Ce s-a petrecut aici? Hendrik oftă. Tare aș vrea și eu să știu.

— Herr Busske, spuse Stamm tăios, un proprietar de castel foarte cunoscut în Germania, care tăgăduiește că ar fi așa ceva, se află absolut întâmplător într-un institut arheologic, când necunoscuți fură o armură din aur, de o inestimabilă valoare istorică. În ziua următoare noi găsim un mort, care trebuie să fi fost unul dintre hoți și care, conform datelor din telefonul lui mobil, a fost în ultimul timp de mai multe ori în castelul a cărui proprietate o contestă tocmai sus-numitul proprietar al castelului. Stamm înclină capul și adăugă: Spuneți-mi, asta nu vi se pare extrem de bizar?

— Dacă formulați astfel lucrurile…, interveni Hendrik iritat.

— Formulați dumneavoastră altfel. Vă ascult.

Nu ajută la nimic. Cu fiecare încercare de a păstra secretul armurii, nu va face decât să se împotmolească și mai mult. Va trebui să dezvăluie adevărul sau măcar o parte din el.

— Din ce cauză a murit acest bărbat, întrebă Hendrik arătând spre fotografie?

— Se fac încă cercetări.

Deci nu se știa încă. Hendrik trase adânc aer în piept.

— Există o teorie, începu el, conform căreia în urma unei tehnici alchimiste aurul ar putea deveni radioactiv. De aceea a fost acolo fratele meu, pentru a verifica această tehnică. Pentru asta a adus și aparatul de măsurare a radiației.

Ochii comisarului se îngustară neîncrezători.

— Radioactiv?

— Da. În legenda despre care v-am povestit, cavalerul moare când îmbracă armura și noi bănuim că din cauza iradierii puternice. Ceea ce, firește, nu se cunoștea pe vremea aceea. Efectul a fost atribuit diavolului.

— Fratele dumneavoastră nu a spus un cuvânt despre asta.

— Nu mă miră. Dacă s-ar adeveri, mai multe teorii științifice venerabile ar fi puse în discuție. Ceea ce ar însemna o descoperire pe care fratele meu ar dori să nu o facă publică înainte de vreme. Nu înainte de a fi o certitudine. Și foarte probabil că este o teorie alternativă.

Stamm îl examină critic.

— Și care ar fi aceste venerabile teorii științifice?

Hendrik ridică din umeri.

— Nu am idee. Asta ar trebui să întrebați un fizician. Văzându-l pe comisar strângând nemulțumit din buze, Hendrik adăugă: Din cât am înțeles eu, aceasta ar indica producerea unei reacții nucleare care nu a mai fost observată până acum. Ar trebui să privim într-o lumină cu totul nouă alchimia. Acest aspect mă interesează pe mine.

Suna plauzibil? Absolut, gândi Hendrik.

Se pare că și comisarul gândea la fel, pentru că fruntea i se descreți.

— Și pentru mine ce ar însemna asta?

— Că ar trebui să întrebați oamenii din laboratorul din München dacă au măsurat radioactivitatea, răspunse repede Hendrik. Dacă nu, aceste măsurători ar trebui făcute urgent, deoarece în acest caz aurul armurii a contaminat locurile. Firește, asta mai înseamnă că lucrătorii din laborator trebuie să meargă la medic cât mai repede posibil.

— Hmm…, mormăi Stamm luând notițe.

— Și…, continuă Hendrik, dumneavoastră ar trebui să căutați în spitale pacienți cu boli provocate de iradiere.

— Pentru că aceștia ar fi ceilalți hoți?

— Exact.

— Hmm… Stamm căzu pe gânduri, dar fu trezit de apelul unui walkie-talkie. Da? Comisarul ascultă o vreme, apoi spuse: Bine, atunci încheiem pentru astăzi. Colegii de la Frankfurt au…? OK. Bine, totul este clar. Da, mulțumesc.

Lăsă aparatul jos, își îndreptă umerii și spuse:

— Bun. Încheiem. Pe drum voi face verificările necesare. Dar vă avertizez, adăugă el încruntat, că dacă nu găsesc iradiați, revin la dumneavoastră.

•

Stricase totul, îl luase gura pe dinainte? Faptul că îi spusese comisarului despre radiații fusese o uriașă greșeală ori o mișcare genială? Hendrik nu știa încă și pentru moment îi era indiferent. Se simțea epuizat, asudat și îi era foarte sete. Tot ce mai voia era un duș, un pat și liniște.

Dar stând pe treptele de la intrare și privind cum se retrăgea poliția, își dădu seama că deocamdată nu se putea gândi la așa ceva. Dincolo, în casa din grădină îl așteptau Miriam și Pia, care aveau să îi ceară explicații despre ce se petrecea. Va urma o seară foarte lungă.

Mașina lui Stamm a fost ultima care a părăsit curtea, un BMW cu numere de München. Hendrik așteptă să se închidă poarta, luă geanta de voiaj din Jaguar și, obosit, se îndreptă spre casă pe aleea cu pietriș care înconjura castelul.

Miriam și Pia erau treze și făcură ochii mari când îl văzură deschizând ușa. Până și câinele arăta răvășit.

— Îmi pare rău, zise Hendrik. Dacă aș fi bănuit ce circ va face acest comisar, v-aș fi avertizat.

— Ai știut că vor veni? întrebă uluită Miriam.

— Nu, tocmai că nu am știut, ripostă imediat Hendrik mai vehement decât ar fi vrut. Lăsă geanta jos și își trecu mâna peste față. Vă voi povesti totul. Să mergem în bucătărie. Aș vrea o bere.

Așezați în jurul mesei, la lumina caldă a lămpii din bucătărie, Hendrik începu să povestească despre carte și despre articolul