din ziar, pe care îl citise duminică dimineața. Chiar trecuse atât de puțin de atunci? Relată cum și de ce se dusese la Adalbert, despre vizita lor la laborator și despre atac. Și despre mortul a cărui fotografie i-o arătase Stamm.

— Nu voiam să facem niciun rău, înțelegeți? încheie el. Pur și simplu ne-am gândit că poate suntem pe urmele unei povești promițătoare. Ca odinioară Schliemann, când a găsit Troia.

— Cine este Troia? vru să afle Pia, curioasă, ca de obicei.

— Troia, îi explică răbdător Hendrik, era un oraș dintr-un basm. Iar Heinrich Schliemann era un cercetător care îl căuta. Toți râdeau de el, dar în cele din urmă l-a găsit. Pentru că un oraș despre care se vorbește într-un basm poate totuși să fi existat.

— Și voi ați crezut că veți găsi piatra filosofală, concluzionă Miriam.

Hendrik ridică din umeri.

— Ne-am închipuit că ar fi posibil.

— Ai fi putut să ne spui și nouă despre asta.

— Îmi pare rău. În febra căutării, am uitat. Bău ultima picătură de bere și adăugă: Nu am făcut nimic ilegal.

Încă tremurând, Miriam șopti:

— Tot timpul mi-am spus asta. Că nu poate fi așa. Dar ei s-au năpustit asupra noastră. A trebuit să părăsim casă, ca să o percheziționeze, imaginează-ți! Pe urmă au vrut cheile de la castel, deși le-am spus că nu le avem.

— Au crezut că acest castel este proprietatea noastră, zise Hendrik, simțind în gură un gust amar, pentru că fusese nevoit să recunoască ceea ce îl durea cel mai mult.

— Au umblat peste tot. În camera de zi, în birouri, chiar și în dormitoare. Miriam se scutură și continuă: Mi se face greață doar dacă mă gândesc. Cred că va trebui să curăț tot, înainte de a mă putea simți din nou acasă.

— A fost o acțiune deplasată, concluzionă trist Hendrik. Chiar mâine îl voi suna pe dr. Schneider, să văd ce este de făcut împotriva acestui lucru.

Biroul avocațial „Ernst Schneider și asociații” se ocupase în ultimii ani de toate problemele juridice ale firmei și cei de acolo știau, cu siguranță, ce se putea face.

— Apoi a mai apărut și acest ziarist, continuă Miriam. Ingo Holst. S-a certat cu polițiștii, s-a băgat peste tot, deși l-au alungat de mai multe ori. Cu puțin timp în urmă mi-a spus să îți transmit că interviul de mâine a căzut. Că a intervenit ceva.

— Nici nu m-am mai gândit la asta, recunoscu Hendrik. Nici nu știu ce voia să mă întrebe. Se șterse la ochii care îl ardeau. Dar vom mai discuta mâine-dimineață. Trebuie să fac un duș, apoi să mă culc.

— Papa! interveni Pia foarte vioaie.

— Da?

— Polițiștii au găsit insecta cea mare și neagră din patul lui Herr Westenhoff? Pe care o hrănea?

Atât Hendrik, cât și Miriam izbucniră în râs. Deși era aproape adolescentă, uneori se mai purta ca o fetiță visătoare care trăia în lumea ei.

— Eu cred că nu, răspunse el. Mi-ar fi spus.

Pia oftă.

— Păcat. Tare aș fi vrut să știu ce fel de insectă este.

În acel moment se auzi soneria de la intrare.

Se priviră unul pe altul, apoi se uitară la ceas. Douăsprezece și jumătate!

Câinele lătră foarte agitat.

— Mă duc eu, îi spuse încet Hendrik lui Miriam. Tu rămâi lângă telefon, pentru orice eventualitate.

Ea confirmă. Hendrik se ridică, își îndreptă umerii și merse să deschidă.

În fața ușii se afla Max Westenhoff.

— Scuzați-mă că vă deranjez la o oră atât de târzie, Herr Busske, spuse el grav. Dar trebuie să vorbesc urgent cu dumneavoastră. Chiar acum dacă este posibil.

17.

Ar fi putut oare să răspundă: Nu, nu în seara aceasta? Imposibil. Nu ar fi putut să doarmă, toată noaptea s-ar fi întrebat ce voia proprietarul castelului de la el. O informă pe Miriam că habar nu avea despre ce era vorba, dar că voia să afle ce se întâmplase. Și ea era curioasă. Hendrik trebuia să se simtă ușurat că Westenhoff reapăruse și că depoziția sa se confirma astfel. Dar dintr-un anumit motiv nu se simțea totuși liniștit.

— Unde v-ați ascuns? întrebă el în timp ce se îndreptau spre castel.

— M-am pus la adăpost, răspunse scurt proprietarul castelului.

— Poliția a fost aici.

— Da, știu.

— Au percheziționat tot castelul.

Westenhoff râse ironic.

— Asta cred ei.

— Adică?

El se opri și îl privi pe Hendrik.

— Herr Busske, acesta este un castel foarte vechi. Un castel cu multe secrete, care de-a lungul secolelor a suferit descinderi mult mai rele.

— Asta înseamnă că ați stat tot timpul ascuns în castel?

— Exact. Haideți.

Bărbatul mergea foarte repede, cu o energie de care Hendrik nu îl crezuse în stare. Ca și cum în noaptea aceasta se va petrece ceva epocal.

Intrară în castel prin ușa din spate și urcară în salonul cel mare. Toate urmele vizitei lui Stamm fuseseră înlăturate. În cămin ardea focul, pe masă într-un sfeșnic, erau o duzină de lumânări. O mapă groasă din piele se afla în dreptul scaunului din capul mesei, unde luă loc Westenhoff.

Brusc acesta nu mai părea atât de calm și melancolic, cum îl cunoștea Hendrik.

— Vă întrebați despre ce este vorba. Am să vă spun: despre armura din aur. Cum Dumnezeu s-a întâmplat că dumneavoastră, Herr Busske, erați la München când a fost furată din laborator? Tocmai dumneavoastră!

Îi vorbea de parcă avea să-l dea afară în viitorul apropiat.

Mare lucru… După această zi, lui Hendrik îi era absolut indiferent.

— M-am dus, îi spuse Hendrik răbdător, la München pentru că citisem despre descoperirea armurii, și voiam să o văd. Foarte simplu.

— De ce vă interesează?

Oare de câte ori va trebui să mai răspundă la această întrebare?

— În urmă cu mai mulți ani am citit o poveste în care apărea o armură din aur. Voiam să aflu dacă era vorba despre aceea. Știți: Schliemann și Troia…

Acest răspuns păru să îl uimească pe Westenhoff.

— Ați citit despre ea? Unde?

— Într-o carte de la un anticariat. A trecut o veșnicie de atunci și nu o mai am de mult. Era subțirică. Și veche. Tipărită prin 1880