— O carte? Westenhoff încă nu își revenise. Ce fel de poveste era aceea?

Hendrik i-o spuse. Între timp devenise expert: alchimistul, piatra din caseta de lemn și plumb, aurul diavolului, armura din aur care îl omorâse pe cel care o purtase.

— Incredibil, murmură Westenhoff când Hendrik termină de povestit, și o vreme căzu pe gânduri.

Hendrik îl lăsă; ședea, se uita la foc și se bucura de liniște.

De fapt, resimțea oboseala apăsându-i oasele. Încă puțin și va adormi aici, pe scaun.

Dar Westenhoff își reveni, îl privi pe Hendrik și zise:

— Herr Busske, vă voi pune o întrebare foarte serioasă.

— Dați-i drumul, spuse Hendrik resemnat.

— Aveți armura?

— Dacă am…? Hendrik clătină nedumerit din cap. Nu! A fost furată, doar știți lucrul acesta. Exact în momentul în care voiam să o cercetez.

— Știu că ea a fost furată din laborator, spuse Westenhoff. Dar ea le-a fost furată și hoților. Și mă întreb cine se află în spatele acțiunii. Logic, ar trebui să fie cineva care cunoaște importanța armurii din aur. Și dacă există o carte despre ea, cum ziceți dumneavoastră, atunci a fost cineva care, ca și dumneavoastră, a citit cartea.

Laura! îi străfulgeră lui Hendrik prin minte. Ea îi furase cartea și cu siguranță că o și citise.

Pe de altă parte… ce ar fi putut să facă ea cu o armură? Și americancă pe deasupra, departe de tot ce se petrecea aici. Prostii.

— Văd pe chipul dumneavoastră că v-a venit o idee, îl luă la sigur proprietarul castelului. O idee despre persoana la care este acum armura.

Hendrik se încruntă. Era obosit, prea obosit pentru a se mai controla. Periculos.

— Era doar un gând, răspunse el. Fără importanță.

— Nu cred, insistă Westenhoff. Dar îmi închipui că în această situație vreți să jucați un fel de poker. Sunt de acord. Merg.

— Poftim? întrebă Hendrik.

Nu mai înțelegea nimic.

Trebuia să se gândească mai bine. În liniște. După o noapte de somn bun. Poate că Laura îi dăduse cartea cuiva. Ori i-o vânduse. Iar acea persoană nu trebuia să fie neapărat american. Era improbabil. Laura vorbea bine limba germană, dar despre câți americani s-ar putea spune același lucru?

Westenhoff își împreună mâinile.

— Eu vreau să joc cu cărțile pe față. Am așteptat toată viața mea să apară această armură. Am dorit să apuc ziua aceea. Și firește că nu m-am limitat la a aștepta. Am oameni de încredere în instituțiile de specialitate, da, mărturisesc că îi plătesc ca să fiu primul informat. Am cheltuit pentru asta mulți bani, foarte mulți. El își desfăcu mâinile și le întinse în lături. Iar miercuri s-a întâmplat. Ziua cea mare! Nu am zăbovit. Totul a decurs așa cum planificasem de mult timp, cel puțin la început. Până când a apărut cineva, care știa despre importanța armurii la fel de multe ca mine.

Hendrik îl privi fix pe proprietarul castelului. Abia acum înțelese despre ce vorbea acesta.

— Dumneavoastră ați furat armura!

Westenhoff înclină capul:

— Am însărcinat oameni de încredere să facă asta. Oameni cu talent deosebit, plătiți pe măsură.

— Dintre care acum unul este mort.

— Mai exact doi. Foarte tragic. Nimeni nu s-a așteptat la așa ceva.

Hendrik avu impresia că ceva din el se prăbușea. Își dădu seama că el crezuse că se afla pe urmele unei probleme extraordinare, dar în joc erau lucruri mult mai importante și în acest joc el era doar un element perturbator insignifiant. Adalbert și cu el visaseră la o problemă științifică, în timp ce alții știuseră clar ce voiau. Adalbert și cu el acționaseră de mântuială, în timp ce ceilalți lucraseră profesionist.

— Dar pentru ce? întrebă sleit Hendrik. Ce mama dracului este atât de important la această armură?

Proprietarul castelului își înălță capul:

— Ea a fost făcută din aur obținut printr-o tehnică alchimistă. Dumneavoastră tocmai mi-ați relatat povestea. Oricum, cel care a făcut asta nu a știut cum să mânuiască piatra filosofală. Din fericire am putea zice, s-a întâmplat că fragmente de piatră au ajuns să fie integrate în aur. Cine ajunge în posesia armurii, cu ajutorul tehnicii actuale, poate să scoată o parte minusculă de piatră. Oricât de mică ar fi aceasta, va fi suficientă pentru Marea Operă. Mai mult nici nu aș vrea de la viața mea.

Hendrik rămase perplex. Exact cum bănuise Adalbert!

— Vreau să spun adevărul, Herr Busske, continuă Westenhoff. Când v-am sunat, când v-am prezentat oferta de a vă muta aici, de a vă da castelul și așa mai departe… m-am gândit să vă fac succesorul meu. Eu nu am copii, moștenitori, și dumneavoastră îmi păreți cel potrivit. Interesul dumneavoastră pentru alchimie, personalitatea dumneavoastră publică ce îmi permitea o excepțională acoperire, ambiția descoperită la dumneavoastră, de care eram sigur că vă va face să depășiți orice obstacole. Se poate că nu am reușit să studiem împreună alchimia atât de mult cum mi-aș fi dorit, dar nu am regretat niciodată aranjamentul nostru. Nici acum nu îl regret. Ba dimpotrivă, așa a fost cel mai bine. Și poate că ar trebui să profităm de evenimentele din această săptămână pentru a accelera lucrurile.

El deschise mapa din piele din fața sa și scoase un document scris de mână.

— Aici este oferta mea, îi explică el. Și pentru a arăta că sunt serios, vă dau totul scris. El îi întinse hârtia peste masă. Pe scurt: găsiți-mi armura de aur și eu vă dau castelul și toată proprietatea, vă declar oficial succesorul meu pentru toată averea.

Hendrik încremeni. Alături de capul lui Westenhoff își descoperi propriul chip oglindit într-una dintre ferestrele sălii, în sticla antică ondulată. Afară era întuneric beznă și în lumina palidă a focului din cămin și a lumânărilor, imaginea lui era atât de estompată și de neclară, și într-un ciudat mod intangibilă, de parcă nici nu ar fi existat în realitate.

Și el părea atât de… mic!

Aceasta a fost clipa în care ceva din el explodă ca un fruct copt, o iluminare ce așteptase ocazia de a se implanta în conștiința lui: și anume că întreaga sa viață era una