a amăgirilor, a trucurilor și a escrocheriilor de doi bani. Cu durere pricepu că el însuși se făcuse mic apelând la asemenea mijloace, și că nu ajuta la nimic să se amăgească pe sine că ar fi un tip abil. Era un nebun, nimic altceva. Un perdant, indiferent de cât câștiga.

Își desprinse privirea de pe imaginea sa tremurândă și neclară de pe geam, și o coborî pe hârtia din fața lui. O hârtie scumpă, scrisă de mână ca un testament.

Asta să fie calea? Totul va fi mai bine, dacă ar deveni mai adevărat? Dacă reușea să își pună viața pe un fundament real, în loc de a manipula necontenit iluzii? Dacă se bizuia pe adevăr în loc de marketing?

Oare atunci strălucirea nu va mai dispărea?

Citi fără să înțeleagă cu adevărat ce scrisese Westenhoff:

 

Prin prezenta eu, Max Anton Westenhoff, născut pe 29 martie 1940 în Liegnitz, aflat în deplinătatea capacităților mele fizice și mentale, îmi manifest intenția de a ceda în momentul acesta lui Hendrik Busske, născut pe 4 februarie 1966 în Frankfurt (Main), proprietatea mea asupra castelului Burlingen, împreună cu domeniul acestuia, și îl numesc totodată pe sus-numitul singur moștenitor, cu condiția ca el să recupereze și să îmi predea așa-numita „armură din aur” dispărută în urma unei tâlhării.

Sunt conștient că realizarea acestei condiții poate reprezenta o încălcare a legilor în vigoare, și de aceea decid că chiar dacă acest lucru va fi stabilit oficial, nu va afecta prezenta declarație a voinței mele.

 

Sub text era semnătura lui Max Westenhoff și data zilei.

Hendrik ridică iarăși ochii și întâlni privirea conștientă de sacrificiu și plină de așteptări a proprietarului castelului.

— Vorbiți serios?

— Cât se poate de serios.

Cum să dea el de urma Laurei după atâția ani? Nu știa nimic despre ea. Nici nu își mai amintea bine cum arăta.

Va trebui să cugete mai temeinic asupra acestui lucru. Mâine.

— De acord, spuse el. Nu vă pot promite nimic, dar voi face ce pot pentru a vă face rost de armură.

Însă în timp ce vorbea, Hendrik avu senzația că mințea din nou.

•

Când se întoarse la casa din grădină, la ferestrele bucătăriei era lumină. Miriam o culcase pe Pia, îl întâmpină în hol, îl trase după ea în bucătărie și închise ușa înainte de a-l întreba:

— Ei? Ce a vrut? Și unde a fost în tot acest timp?

Hendrik se prăbuși pe un scaun, nefiind prea sigur că va reuși să se mai ridice.

— A fost ascuns în castel. Așa spune el. Ar exista acolo un colț în care nu a căutat poliția.

— Dar va confirma ceea ce ai spus tu poliției? Că nu ai nicio legătură cu cei pe care îi caută ei?

Hendrik miji ochii mirat de cât de puțin îl interesa această problemă.

— Despre asta nu am discutat nimic.

— Nu? Dar ce voia de la tine?

— Armura de aur. Crede că știu unde se află, la cine este.

Se așeză și ea, privindu-l sceptică.

— Hendrik, dar asta este o nebunie! Cum i-a venit ideea că tu… Se opri. Sau…?

Hendrik își trecu mâna prin păr; se simțea nespus de obosit. Îi era imposibil să îi spună adevărul despre Laura. În niciun caz astăzi. Nu astăzi.

— Se poate să am o urmă a acestei armuri, mărturisi el ezitant. Există o posibilitate foarte, foarte mică. Mi-a trecut ceva prin cap în timpul discuției.

— O urmă? Ce urmă?

— Este o poveste lungă. Și probabil că nu duce nicăieri, ca de obicei. Scoase din buzunar hârtia dată de Westenhoff, o despături și i-o întinse. Aceasta este oferta lui.

Miriam o citi. Hendrik o urmări, tot mai conștient de cât o plăcea când o vedea concentrată.

Ea îl privi neliniștită.

— Hendrik, asta nu îmi place deloc. Are ceva… nebunesc.

— Da.

Ea dădu documentul deoparte.

— Eu ți-am spus încă de atunci. Ceva nu este în regulă cu omul acesta. Un castel contra unei armuri? Chiar de ar fi din aur, nu merită.

— El crede că poate să facă alchimie cu ea. Marea Operă ori ceva de genul acesta.

— Chiar și așa. Nu este drept să te folosești de o asemenea idee fixă.

Hendrik se frecă la ochi.

— Da, se poate. Nu știu. Trebuie să mă mai gândesc. Dar nu în seara asta. Se întoarse către ceasul de perete din bucătărie. Este aproape ora două. Nu este de mirare că sunt terminat.

Miriam mai vru să spună ceva, dar renunță și zise doar atât:

— Da, trebuie să te odihnești până mâine.

Aproape adormit, făcu rapid un duș, se spălă pe dinți și urcă în pat. Miriam se ghemui lângă el și îl întrebă în șoaptă:

— Hendrik, spune-mi doar atât: vrei acest castel?

El își simți capul greu pe pernă.

— Ar fi ceva real. Dacă nu ne va mai plăcea, l-am putea vinde. Face câteva milioane. În orice caz, va înceta acest veșnic joc de-a v-ați ascunselea…

— Vreau să știi că nu trebuie să îmi cumperi niciun castel, ca eu să te iubesc.

Se mai gândi doar dacă ea chiar spusese asta ori visa. Și adormi.

A doua zi, când se trezi, era deja lumină. O auzi pe Miriam vorbind la telefon în camera de zi, după ton, probabil cu una dintre surorile ei. Aruncă o privire ceasului deșteptător și văzu că era trecut de zece. Pia era de mult la școală. Bine că interviul fusese anulat.

Hendrik coborî din pat. În cap îi răsuna încă întrebarea pusă de Miriam: Vrei acest castel?

Acum știa răspunsul: Da. Era o șansă de care voia să profite. O șansă de a trece de la „mă prefac că” la o viață adevărată, reală.

Când ieși din baie, dădu de Miriam, care tocmai terminase convorbirea.

— Era Paula, spuse ea punând telefonul în aparat. Iar s-a despărțit. Își planifică viitoarea călătorie, probabil în Columbia.

Paula, sora lui Miriam, cu șase ani mai mică decât aceasta, era simbolul nestatorniciei. Patru facultăți neterminate, o duzină de slujbe și mai mulți bărbați decât putea număra.

— Despărțit? se