— Probabil prea drăguț. Doar îi cunoști mottoul: „Nimic nu este mai rău decât să găsești paradisul. Pentru că nu mai poți pleca nicăieri”.

— În Columbia, cu siguranță, nu va găsi paradisul. Bună alegere.

— Asta i-am spus și eu.

Mai târziu, când Hendrik se așezase comod la masă, cu cafeaua în față, Miriam îl întrebă:

— Și? Acum ce vei face? Mă refer la Westenhoff.

— Am să încerc, răspunse el, luând din coșuleț o prăjitură. Merge ori nu merge.

— Și dacă nu merge? Ce va face?

— Nu am idee. Chiar nu avea, deși era foarte posibil să nu reușească. Nu va fi chiar atât de rău. În cel mai rău caz, ne mutăm în altă parte.

Se părea că acesta era și răspunsul pe care ea sperase să îl primească.

— Bine, spuse satisfăcută.

Peste noapte, el copsese un plan. Era un plan simplu, dar oricum nu avea prea multe opțiuni. De fapt, avea doar una, așa că după micul dejun îl sună din biroul lui pe Michel Zurbrügg, proprietarul hotelului Grandevue au Lac de pe malul lacului Zürich. Zurbrügg, care îi datora tot ceea ce avea.

Cu siguranță că acesta îi va face acest mic serviciu.

Zurbrügg se bucură că îl aude și îi răspunse:

— Bineînțeles, Herr Busske! Tot ceea ce stă în puterea mea.

Hendrik închise ochii, ca totdeauna când într-o discuție telefonică atingea un punct fierbinte.

— Mulțumesc, Herr Zurbrügg, ca să fiu sincer, acesta era răspunsul pe care îl așteptam. Este vorba de următoarea problemă: când am fost pentru prima dată la dumneavoastră în hotel, în martie 1998, printre cei cazați era și o americancă. Știu doar că se numea Laura, avea părul roșu sclipitor și a plecat duminică devreme. Trebuie să o contactez. Foarte, foarte urgent. Și toate speranțele mele sunt legate de dumneavoastră. Dacă mai aveți registrele de atunci, v-aș ruga să-mi destăinuiți cine era aceasta.

La capătul celălalt al firului se lăsă tăcerea. Interlocutorul înghiți în sec, pus în încurcătură, apoi răspunse:

— Herr Busske, trebuie să mărturisesc faptul că rugămintea dumneavoastră mă pune într-o situație neplăcută.

— V-am spus că este vorba despre un mare serviciu.

— Așa este. Dar ar fi o indiscreție. Iar un hotel ca al nostru rezistă în mare parte datorită faptului că suntem discreți.

— Firește că nu voi dezvălui faptul că am adresa de la dumneavoastră. Pe cuvântul meu de onoare.

— Hmm…

Era evident că omul avea o problemă de conștiință.

— Herr Zurbrügg, nu vă pot oferi decât recunoștința mea, spuse blând Hendrik. Metoda Poynt & Figures deja o știți.

— Da. Bărbatul își drese glasul și reveni: Bine. În mod excepțional îmi voi călca pe inimă și am să mă uit.

Așadar, amintirea în treacăt a ceea ce însuși Zurbrügg îi spusese, și anume că lui îi datorează totul, funcționase.

— Vă pot suna eu? Înregistrările de atunci nu sunt pe computer. Trebuie să aduc registrele vechi din subsol.

Hendrik îi dădu numărul telefonului din birou și adăugă:

— Voi aștepta lângă telefon.

Ceea ce și făcu, deși dură aproape o oră până când interlocutorul reveni.

— Cred că am găsit-o, îl anunță Zurbrügg cu o voce înăbușită, în mod evident afectat. Doar că pe femeie nu o chema Laura, ci Laureen. Laureen Turner. Și am doar adresa unei firme, CTH.

CTH? Aceste inițiale nu îi spuneau nimic lui Hendrik. Curajul îi pieri. Era posibil ca firma aceasta să nici nu mai existe. Și chiar dacă exista, Laura alias Laureen putea să fi plecat de mult de la ea.

— Spuneți-mi adresa, îl rugă totuși, așteptând cu creionul deasupra paginii notesului. Sunt nevoit să mă mulțumesc cu atât.

Zurbrügg îi dictă adresa și numărul de telefon. Sediul firmei era în New York.

— Este singura persoană eligibilă.

Laureen Turner. Un nume frecvent. De la o societate de care Hendrik nu auzise niciodată, în ciuda faptului cu lucrase la o firmă de investiții. O societate cu sediul în New York, unde afacerile se înființează și se lichidează mai rapid decât se poate înlocui tăblița cu numele de pe ușă.

Și totul se petrecuse… cu câți ani în urmă? Doisprezece? Treisprezece? Poate că între timp aceasta se căsătorise și acum nici măcar nu se mai numea Turner.

Fără speranțe.

Totuși spuse cât putu de voios:

— Herr Zurbrügg, m-ați ajutat foarte mult. Și încă o dată vă promit că totul rămâne între noi. În ce mă privește, această discuție telefonică nu a avut loc niciodată, OK?

— Așa să fie, răspunse hotelierul cu o voce chinuită.

După încheierea discuției, Hendrik căută fără mari speranțe numele Laureen Turner pe Google.

În secunda următoare rămase ca trăsnit.

Primele șase fotografii o reprezentau fără nicio îndoială pe femeia pe care o cunoscuse sub numele de Laura în barul de la Grandevue. Unul dintre linkuri îl conduse la biografia ei: Laureen Turner era multimiliardara moștenitoare a lui Craig Turner, care făcuse avere în sectorul energetic, printre altele construind și exploatând centrale nucleare. CTH era prescurtarea de la Craig Turner Holding, holdingul concernului de care Hendrik auzise pe când lucra la WCM Trust.

Optimismul lui Hendrik se prăbuși. Totul devenise și mai lipsit de perspective decât se temuse el, cu gândul la cu totul altceva.

Laureen Turner, femeia cu care se culcase pe jumătate treaz și care îi șterpelise cartea cu istoria armurii de aur, devenise din 2001, de la moartea tatălui ei, președinta consiliului de administrație al unui concern multinațional.

Cum Dumnezeu să ajungă el la femeia aceasta?

•

O vreme rămase blocat privind fix înainte. Auzi scârțâind un fotoliu alături, în biroul cel mare. Un PC care porni. Sertare care se deschideau și se închideau. De activitatea curentă – trimiterea pliantelor, înștiințări, verificarea plăților, organizarea seminarelor etc. – se ocupa de obicei un angajat cu jumătate de normă, dar acesta era acum în concediu. Așadar era Miriam, care făcuse asta la început.

La început.

Hendrik înălță capul. Windauer!

Se răsuci cu scaunul pe rotițe, căută numărul de telefon și sună. Poate că nu ajunsese la capătul drumului. Windauer, cu nenumăratele lui cunoștințe,