Îi răspunse o secretară, care îi făcu legătura imediat ce îi auzi numele. Windauer era acolo, se bucura să îl audă și era dispus să îl asculte.

— Aveți secretară? se miră Hendrik.

— Da. Nu-i rău, nu? Trebuia. Am destul de mult de lucru pentru cineva care ar fi trebuit să fie la pensie.

Râse zgomotos. Se părea că îi mergea excepțional.

Pălăvrăgiră o vreme, apoi Hendrik îi prezentă problema lui.

— Hmm… Nu este simplu. CTH spuneți? Hmm… Trebuie să mă interesez. Va dura ceva timp.

— V-aș fi foarte îndatorat, zise Hendrik. Ca totdeauna.

Și așteptă din nou. De la fereastra biroului privea parcul în mijlocul căruia se afla castelul. Fără nicio îndoială era fereastra cu cea mai frumoasă priveliște din casă.

El insistase să i se facă o ușă spre grădină, ușă pe care o auzi acum făcând zgomot. Se ridică și coborî cele două trepte: într-adevăr nu fusese încuiată. Neplăcut. O închise, răsuci zăvorul și se așeză iarăși la birou.

Era păcat să stea de pomană. Privirea îi căzu pe roata-loterie pe care cândva o pusese pe Pia să o învârtească, roată care avea tabelul cu ultimele acțiuni de la Frankfurter Allgemeine Zeitung: publicația bursieră trebuia trimisă la tipar în curând, poate că era o deconectare bine-venită să o actualizeze rapid.

Exact când vru să scoată din sertar săgețile pentru darts, sună telefonul. Se ridică grăbit, dar nu era Windauer.

Era Stamm, comisarul din München.

Nu era a bună.

— Da? zise Hendrik. Noutăți?

— Vă sun încă o dată în legătură cu ce ne-ați spus. Despre iradiere. Între timp s-a constatat că mortul despre care era vorba a murit din cauza unui stilet înfipt în inimă.

Chiar că nu era a bună.

— Înțeleg, zise Hendrik.

— O rană minusculă, patologul a descoperit-o ulterior. Dar, continuă Stamm, am cerut totuși examinarea cadavrului în privința radioactivității. Și după cum ați spus dumneavoastră, bărbatul a fost iradiat înainte de a muri. Ba chiar puternic.

Pe Hendrik îl trecu un fior rece pe șira spinării. Și ei se apropiaseră de armură!

— Aha! Și ce înseamnă asta?

— Asta-i întrebarea. Încă nu știm ce căuta acest bărbat la dumneavoastră în castel.

— Doar v-am spus…

— Știu ce ați spus dumneavoastră, îl întrerupse Stamm. Sunați-mă imediat ce acest pretins proprietar de castel reapare. După aceea vom vedea.

— OK. Mă voi gândi la asta.

Ceea ce nu era o minciună. Dar numai de un interogatoriu al lui și al lui Westenhoff nu avea acum nevoie.

După telefon era mai confuz decât înainte. Totuși se apucă de publicația bursieră. Nu mai apela la roata-loterie, de când Pia știa să citească. Nu voia ca ea să povestească acest lucru la școală. În schimb, folosea un program care îi alegea aleatoriu cifre și o listă cu texte standard, pe care îl aranja puțin.

Tocmai termina, când sună Windauer.

— Am vești bune, spuse el istovit. Un prieten de-al meu a apelat la cineva, care lucrează cu una dintre firmele importante ale concernului Turner. Joacă golf cu directorul, deci cea mai bună relație.

— Sună grozav.

— Da. Omul acesta a fost puțin cam prea zelos. V-a și programat la Laureen Turner. Poimâine!

— Oh!

— Așa am zis și eu.

Lui Hendrik i se părea grozav. Cu cât o întâlnea mai repede pe Laureen, cu atât mai bine.

— Mă descurc eu cumva, îl asigură el pe Windauer și puse mâna pe un pix. Spuneți-mi tot ce ar trebui să știu.

Și Windauer îi dictă: ziua, ora, adresa, numerele de telefon.

— Mult succes, îi ură el.

— Mulțumesc, voi avea nevoie, zise Hendrik.

Apoi puse telefonul în furcă, deschise ușa biroului și strigă:

— Miriam! Repede, am nevoie de un bilet la avion pentru New York. Astăzi.

Va trebui să se gândească bine cum să procedeze. Deoarece era clar: avea o singură șansă!

•

Taxiul care îl duse la adresa din Long Island ajunse cu o jumătate de oră înaintea orei stabilite. Proprietatea era imensă și extrem de bine îngrijită. Peste tot se vedeau arbori bătrâni, frumoși, aliniați ca în cărțile ilustrate, pe un gazon fără nicio frunză. Clădirea abia se zărea din spatele tufelor și ierburilor înalte. În mijlocul unui câmp neted era un elicopter care strălucea de parcă abia fusese spălat. Totul sub un cer de un albastru desăvârșit.

Șoferul conducea tot mai încet, ca și cum s-ar fi temut să pătrundă cu taxiul lui vechi în această minunăție. Opri în cele din urmă în dreptul porții unei vile albe ca zăpada, cu nenumărate coșuri, bovindouri, ferestre și anexe, și dispăru imediat.

Pe Hendrik îl întâmpină o femeie frumoasă, îmbrăcată cu un taior galben pai, extrem de îngrijit, și îl întrebă dacă este Mister Basske. Îl conduse într-o încăpere uriașă și îl rugă să aștepte puțin, pentru că Miss Turner îl va primi cât mai curând posibil.

Așa că așteptă. Simțea nevoia să bea ceva, gura îi era uscată iască. Stomacul lui era neliniștit, dar nu plin de fluturi.

Se așeză pe canapea, având alături mapa cu documente, dar se ridică după scurt timp. Se așeză din nou și încercă să se destindă. Să se destindă? Ha! Firește că nu putu. Așa că se duse fereastră și privi parcul. Priveliștea îl făcu să se gândească la „acasă”, doar că aici vedea parcul din castel, și nu din casa grădinarului.

Hendrik nu auzi ușa deschizându-se și nu văzu de unde apăruse. Avu doar brusc senzația că era privit de cineva și când se întoarse, o zări acolo, măsurându-l cu privirea. Laureen.

Nu părea să fi îmbătrânit. Purta o rochie albă ca zăpada, lejeră, diafană, un fel de togă. Părul ei roșu părea o vâlvătaie.

— Hallo, Hendrik, zise ea zâmbind, în șarmanta ei germană dialectală.

— Hallo, Laura, răspunse el și se corectă: Laureen.

Ea făcu câțiva pași spre el și vorbi în engleză:

— Multă vreme a trecut. Nu știu cum m-ai descoperit. De ce abia acum? După mai bine de doisprezece ani? Ajunsă lângă el, își ridică mâna până aproape de bărbie. De fapt, ar