Hendrik rămase țeapăn, încercând să se scuture de amintirea acelor momente și se purtă ca și cum între ei nu ar mai fi nimic. Spuse cu greu:

— Nu de asta sunt aici.

— Nu? Laureen făcu o mutră bosumflată. Revoltător! Cred că o să mă supăr pe tine.

Chiar crezuse că venise ca să se culce cu ea? De aceea purta rochia aceasta care semăna cu o cămașă de noapte? Fusese convins că va întâlni o femeie de afaceri dură, pentru care amintirea micii aventuri de atunci era mai curând penibilă… Nu se aștepta să fie sedus din nou.

— Trebuie să te întreb ceva, zise Hendrik și se întoarse, și pentru a-și ascunde surescitarea. Se duse la canapea și scoase din mapă copiile cópiilor. Cartea asta. Când noi… da, se afla pe biroul din camera mea de hotel. Când ai dispărut dimineața, a dispărut și cartea. El înghiți în sec cu greutate înainte de a adăuga: Mi-ai subtilizat-o.

Ea îl ascultase cu un zâmbet amuzat în colțul gurii, apoi râse din tot sufletul.

— Am subtilizat-o? Eu?

— Da, sublinie cu hotărâre Hendrik. Din fericire, făcusem mai înainte aceste cópii.

Laureen se apropie de el mult, mult prea mult. Și spuse:

— Mă tem că te înșeli. Cel care a furat cartea ești tu!

•

— Eu venisem la Zürich cu avionul, pentru că aveam întâlnire cu un anticar, un vânzător care se ocupa cu comerțul ilegal de cărți, îi spuse Laureen, după ce se așezară pe canapea. Întâlnirea era programată la ora douăsprezece fără cinci minute. Țin minte asta pentru că vânzătorul mi-a repetat-o la telefon de cel puțin cinci ori. Trebuia să intru în magazin, puțin înainte să se închidă. Într-o sâmbătă, când șeful nu era acolo. Voia să fie nestingherit. Avea cartea într-un plic gros, dar când a scos-o, ca să mi-o arate, nu era cartea promisă.

— Ah! exclamă Hendrik jenat.

— Bag de seamă că începi să pricepi, spuse ea zâmbind. Oh, a fost o clipă când, cu acel volum maroniu și subțire în mână, profund dezamăgită, m-am gândit că totul se terminase. O gramatică gotică? Ce să fac cu ea? Venisem din SUA pentru asta și când colo…? Ce trebuia să fac? Nu mă puteam duce la poliție. Cartea după care venisem era furată, știam sigur.

Hendrik înlemni. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta.

— Așa că l-am luat la rost pe om că nu era cartea comandată. El nu putea să înțeleagă ce se petrecuse, dar mai apoi și-a amintit – cred că era un tip cam împrăștiat – că cineva îl întrebase de această carte. Și că, din nebăgare de seamă, o lăsase pe un teanc de cărți, când îi sunase telefonul. Nu îmi venea să-mi cred urechilor. Ce idiot! Îmi venea să îmi înfig unghiile în fața lui! Dar mi-a spus că magazinul era supravegheat video.

Hendrik vru să zică ceva, dar se abținu. Toate acestea nu sunau deloc bine. Chiar deloc.

Era posibil așa ceva? Să își primească pedeapsa pentru fapta lui acum, după atâția ani?

Era evident că lui Laureen îi făcea plăcere să povestească.

— Așa că ne-am dus în spate, unde era monitorul, și el a derulat înregistrarea. În timp ce urmăream imaginile, s-a dezvinovățit de vreo cincizeci de ori. Nu am înțeles tot ce spunea. Vorbea prost în engleză și eu nu înțelegeam germana-elvețiană. Da, și apoi am văzut ce s-a întâmplat. Cum cineva a scos cartea din plic, a pus alta în locul ei, a vârât sub haină cartea pe care o voiam eu și a plecat.

— Ăă…, murmură perplex Hendrik. Ce să mai spun?

Laureen râse zgomotos, se aplecă în față și îl luă de braț.

— Oh, săracul de tine. Chiar ai roșit! Ce drăguț! Nu, nu trebuie să îți faci griji, te-am iertat de mult. Oricum m-ai scutit de șaptezeci de mii de dolari.

— Șaptezeci de mii…?

— Ceea ce era convenabil pentru o carte ca aceea. Și soarta a fost de partea mea, pentru că în final am obținut-o. Când te-am văzut seara la barul hotelului, te-am recunoscut imediat. Mi-am zis: acum ori niciodată! Ea zâmbi din nou și continuă: Ei, și chiar a fost amuzant. Și simplu. La un moment dat ai adormit buștean. Așa că nu a trebuit să te leg, să te bat sau să scot pistolul din poșetă.

— Pistolul…? Hendrik înghiți în sec. Înseamnă că am avut noroc.

— Asta voiam să îți spun, hoțule de cărți. Pedeapsa a fost mult prea blândă.

Râse răsunător.

Hendrik încercă să își amintească seara aceea. Ea îl prinsese în mrejele ei, iar el se lăsase îmbrobodit, fără să se mai gândească la altceva. Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap că ea ar fi în stare…

— Cum ai putut să treci cu pistolul prin controalele din aeroporturi? se miră el.

Ea dădu din cap:

— Am zburat cu avionul privat al tatălui meu. Acesta nu este controlat sau nu este controlat prea strict.

O privi. De aproape se observau totuși, deși puțin, semnele trecerii anilor. Cute mici în jurul ochilor, la baza gâtului… Și totuși… Ea era încă amețitor de frumoasă. Doar un înger i-ar fi putut rezista atunci.

— Dar de ce? întrebă el. De ce te interesa atât de mult acea carte? Este doar o poveste. O anecdotă istorică. Nimic altceva.

Laureen zâmbi îngăduitor.

— Oh, naivule! Te-ai băgat în ceva și nici măcar nu știi în ce. Am umblat dintotdeauna după această carte, cum a umblat înainte de mine și mama mea. Ca să zic așa, este o misiune de familie. Vino! Vreau să îți arăt ceva.

Ea se ridică. Hendrik făcu la fel și o urmă prin încăperile ticsite cu antichități, până într-o bibliotecă mică și banală, cu climatizare și pereții din marmură albă. Pe rafturile ei de oțel, în spatele vitrinelor din sticlă se vedeau o mulțime de cărți foarte vechi și scumpe.

Laureen se opri în dreptul unui raft securizat și formă un cod. Geamul culisă zumzăind. Ea scoase o cărticică