legată în piele fragilă, extrem de veche. O deschise în dreptul unui semn de carte și i-o întinse lui Hendrik, arătându-i o măsuță aflată lângă fereastră.

— Citește.

18.

Cei doi alchimiști

O întâmplare din anii mei de ucenicie mi-a rămas adânc întipărită în memorie și vreau să v-o povestesc.

Era în al patrulea ori al cincilea an în care eram în slujba meșterului Mengedder, când cineva ciocăni la ușa laboratorului nostru. Am fost foarte uimiți, pentru că nimeni nu cunoștea casa noastră și ce se petrecea în spatele zidurilor ei. Trăiam la Danzig. Swenzonii se ridicaseră împotriva ducelui lor Ladislau și se aliaseră cu Marchizul de Brandenburg. Vremurile erau tulburi și nimeni nu era sigur de viața lui. Pentru a putea urmări ce se petrecea afară, când ne-am mutat, am făcut o gaură în perete. Din exterior nu se vedea, dar noi puteam privi dinăuntru.

Meșterul meu Mengedder m-a trimis să mă uit cine era, fără să fac zgomot. Am văzut un bărbat deșirat, în haine cenușii, care bătea în ușa noastră, gata să o spargă, dacă nu îl lăsăm să intre. Striga numele meșterului meu:

— Mengedder! Știu că sunteți aici. Deschideți!

Neliniștit, meșterul meu îmi spuse să pun pe mine niște straie vechi zdrențuite, să îmi arunc pe față cenușă și să mă duc la ușă, ca să îl întreb pe străin ce dorește.

— Știți cine este? l-am întrebat în timp ce făceam ce îmi spusese.

Cu chipul întunecat, meșterul mi-a răspuns:

— Este cineva care nu ar trebui să fie.

— Cum vine asta? am întrebat eu.

Și am primit următorul răspuns:

— Pentru că trebuia să fie mort. Dar du-te și fă cum ți-am cerut.

L-am ascultat, dar când am tras zăvorul și am întredeschis ușa, am fost îngrozit văzând un bărbat cu o privire sălbatică. Însă în spatele meu mai era o ușă, pe care meșterul meu o zăvorâse, așa că străinul nu putea să intre, dacă mă dovedea.

— Ce doriți?

— Tu cine ești? s-a răstit omul la mine.

— Sunt Janek, i-am spus, convins că numele meu nu îi va spune nimic și l-am întrebat la rândul meu: Dumneavoastră cine sunteți?

— Sunt John Scoro, răspunse ursuz străinul. Du-te și spune-i meșterului tău că doresc să îi vorbesc.

Dar nu a mai trebuit să fac nimic, pentru că ușa din spatele meu s-a deschis și meșterul meu a strigat:

— Este în regulă, Janek. Lasă-l să intre.

•

Mă rodea o mare curiozitate. Simțeam că aici se confruntau două spirite puternice și nu voiam să las să-mi scape ce aveau de discutat. Așa că m-am furișat în laborator prin spatele bărbatului care pretindea că se numește John Scoro și m-am prefăcut că am treabă pe-acolo. Dar nu făceam nimic, ci socoteam cum să stau aproape de ei ca să aud ce vorbesc. Meșterul meu băgă de seamă ce aveam de gând, pentru că mă cunoștea bine și era și atent și suspicios, obișnuit să supravegheze tot. Dar probabil că știa că e bine să mă aibă în preajmă, pentru că de mai multe ori îi sărisem îi ajutor în conflictele ivite pe timpul călătoriilor prin Boemia și Pomerania.

Și cred că și străinul a remarcat asta, dar puțin i-a păsat.

— Scoro, i se adresă meșterul meu nou-venitului, și după cum pronunțase numele, mi-am dat seama că nu îl auzise acum prima dată. Sunteți chiar dumneavoastră, continuă meșterul meu. Vă credeam mort. Ultima dată când v-am văzut erați pe patul de moarte.

— Dacă nu ați înțeles că moartea nu există pentru noi înseamnă că nu ați progresat prea mult cu cercetările, îi spuse supărat străinul. Ce faceți aici? Încă mai faceți aurul diavolului?

Meșterul meu îi arătă oaspetelui un scaun și îi dădu de băut, apoi îi zise:

— Îmi pierd timpul descifrând cartea dumneavoastră. Dacă nu ați fi scris-o atât de încifrat, fără îndoială că aș fi fost mult mai departe.

— Ah, cartea mea, a spus Scoro și s-a așezat. Deci mi-ați furat și cartea, nu doar piatra.

— Să le fi lăsat pe mâinile necugetaților cavaleri? a întrebat meșterul meu cu acea politețe la care apela când se adresa celor de neam mare. Cavaleri care năzuiau să omoare bieți musulmani spre lauda lui Dumnezeu? Și după cum spuneam, vă consideram mort.

Eu stăteam în umbra unei grinzi, cu ochii pe străin. În mâna dreaptă țineam pisălogul de la cel mai mare mojar al nostru, gata să îl folosesc ca armă, dacă se va ajunge la luptă.

Bărbatul îl asculta cu atenție pe meșterul meu și dădu din cap obosit.

— Este adevărat, a spus el, îmi încheiasem socotelile cu viața și nu așteptam altceva decât moartea. Nu mă îndoiesc că aș fi ajuns direct în iad și nu știu dacă îngrozitoarele chinuri care mă așteaptă vor fi mai rele decât cele pe care le-am suferit deja. Dar minunea s-a produs. Febra a scăzut, durerile m-au părăsit și m-am ridicat din pat foarte slăbit, dar mai puternic sufletește, oțelit, transformat. Nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat atunci cu mine. Nu am avut nici răgazul să mă gândesc la asta, căci imediat ce am părăsit patul și am ieșit pe ușă, am văzut că peste cetate se abătuse moartea.

— Da, a spus meșterul meu, plecând capul lui mare. A fost groaznic.

Dar dintr-odată străinul s-a ridicat în picioare și s-a răstit la meșterul meu:

— Îndrăzniți să faceți pe îndureratul? Dumneavoastră ați provocat totul. Dumneavoastră și piatra!

— Așa pare, dar nu a fost așa.

— Atunci cum?

Le-am urmărit discuția, deși nu știam despre ce era vorba. Meșterul meu nu îmi spusese prea multe despre cum intrase în posesia pietrei, așa că eram cu atât mai interesat să trag cu urechea, ca să aflu și altele despre enigmaticele începuturi ale misiunii sale.

— Totul a început după ce s-a terminat lucrarea, după ce armura a fost făcută, a spus meșterul meu. Cazanul clocotea, piatra era încă în el și nu am mai adăugat nimic, nici mercur, nici altceva. Cazanul clocotea mai tare și cu fiecare oră ce se scurgea devenea tot mai înspăimântător. Nu aveam