cui să cerem vreun sfat. Dumneavoastră erați pe moarte, preotul spunea că nu mai apucați ziua următoare. Și cavalerul a murit tocmai când urma să triumfe. Eu trebuia să iau o hotărâre și am însărcinat pe cineva să scoată piatra din cazan. Am întrebat prizonierii din beciurile cavalerului dacă ar fi gata să o facă în schimbul libertății. Nu le-am ascuns că era o treabă periculoasă și s-au oferit mai mulți oameni decât aveam nevoie. Am ales doi dintre cei mai voinici, i-am dus la cazan și i-am instruit cum să scoată piatra cu un linguroi mare, și să o pună în caseta căptușită cu plumb. Am montat la casetă un lanț lung, tras de o pereche de cai.

L-am urmărit pe străin și, pentru prima dată de când intrase în casă, pe chip i se putea citi aprobarea.

— Nu te-ai gândit rău, a recunoscut el.

— Ținând cont de avertismentele și indicațiile mele, cei doi bărbați și-au dat osteneala să scoată piatra din cazan și să o bage în casetă, dar nu au reușit să îi închidă capacul.

— Cu siguranță că nu, interveni străinul, piatra lucrase multe săptămâni și era foarte agitată.

Meșterul meu a dat din cap:

— Acesta trebuie să fi fost motivul. În orice caz, oamenii s-au prăbușit și nu s-au mai mișcat. Nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie. Pe mine m-a cuprins frica și am biciuit caii să scoată caseta afară din beci. Așa au făcut…

— Cu capacul ridicat? a strigat străinul. Așa ați distrus cetatea.

— Lovindu-se cu putere de un prag, în timp ce era târâtă, capacul casetei s-a închis, a continuat meșterul. Cât privește cetatea, era de mult sortită pieirii, mai exact din momentul în care cavalerul a conceput acel plan fatal.

— Eu nu am vreun motiv să îl regret, spuse străinul. Și apoi?

Meșterul meu și-a turnat iar apă din urcior. Oaspetele său, din ce am observat, nu a băut nimic. Nu pot să spun dacă nu a făcut-o pentru că nu îi era sete sau că nu avea încredere. Deși înclin să cred că ultimul era motivul.

— Scosesem caseta cu bine la lumina zilei, a continuat meșterul meu, și am găsit și câțiva argați, care m-au ajutat să o urc în căruța dumneavoastră. Peste tot era agitație și mare gălăgie. Mi-am dat seama că nu aveam timp de pierdut, voiam să scap și să duc piatra într-un loc sigur, așa că nu am mai apucat să îmi fac bagajul, ci am înhămat un cal la căruță, m-am suit pe capră și am plecat doar cu ce aveam pe mine, cu cartea dumneavoastră și cu caseta cu piatra.

— V-au lăsat să plecați? se miră oaspele.

— Nu știau ce aveam de gând să fac și când și-au dat seama, era prea târziu și se dezlănțuise haosul. Izbucnise focul și zidurile începuseră să se prăbușească. Apoi, cu puțin înainte de a ajunge la pădure, am văzut că vreo zece oameni înarmați porniseră pe urmele mele. Clătină din cap gânditor, apoi adăugă: A fost foarte ciudat, pentru că deși socoteam că aveam puține șanse să scap de ei, pentru că eram obligat să țin drumul și nu puteam să o iau prin desiș, eram foarte hotărât să încerc. Mă simțeam mânat de o încredere nebună. Nu m-am speriat când mi-au luat-o înainte și mi-au tăiat calea. Dimpotrivă, am biciuit calul mai tare. M-am îndreptat spre ei, care păreau ca un văl, o imagine înșelătoare, și am trecut pur și simplu. Și am scăpat.

— Vedeți, deci, ce poate piatra, a zis Scoro. V-a transportat în alt plan al existenței. Deja erați una cu ea.

— Aveți dreptate, mi s-a mai întâmplat o dată, cu câțiva țărani care mi-au tăiat calea cu un car cu doi boi.

Meșterul a ridicat urciorul, l-a trântit pe masă și a strigat:

— Janek! Adu din vinul acela roșu!

•

M-am grăbit să-i ascult porunca, dar pentru a umple urciorul din butoiul cu vin, trebuia să ies în curte și să cobor în pivnița casei vecine. Așa că trecu un timp până când am revenit în laborator și nu știu ce a discutat în acest timp meșterul meu cu oaspetele său.

Când am pus pe masă urciorul plin, el spunea:

— Am plecat pe furiș. Era o noapte întunecoasă și cei care nu muriseră erau ocupați să îi îngroape pe cei morți. Am umblat prin păduri, am trăit cu semințele și cu fructele pe care le găseam și nu știam ce să fac. Cei cu care m-am întâlnit mă considerau probabil nebun. Dumneavoastră, Mengedder, sunteți singurul care poate să înțeleagă cum mă simțeam: aveam piatra filosofală, dar de fapt nu o mai aveam. Era ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept și ar fi înlocuit-o cu o bucată de plumb. Nu știam cum să supraviețuiesc. De obicei, oamenii își duc viața de pe o zi pe alta și sunt mulțumiți dacă au ce mânca și dacă au un acoperiș deasupra capului. Dar eu? Eu fusesem la limita absolutului și scăpasem șansa de a trece de ea. Cum să mai trăiești, după ce ai trecut prin asta?

Meșterul meu a confirmat cu îndârjire, dar nu a spus nimic și i-a turnat vin.

— Așa că m-am dus în locul de unde plecasem, în Egipt, a continuat să vorbească Scoro. De data aceasta mi-a reușit. Am pătruns în cercul inițiaților, al celor care știau cu adevărat, și i-am întâlnit pe cei mai avansați alchimiști ai lumii. Cred că am reușit, pentru că nu mai eram cel care venise acolo prima dată. Cunoscătorii mi-au explicat ce mi se întâmplase. Mă transformasem, nu în totalitate, dar suficient.

— Asta mă surprinde, a zis meșterul meu. Că v-ați întors acolo de unde ați fugit.

— Nu ni se întâmplă deseori să fugim îngroziți de cei care ne împing înainte?

— Dacă vă referiți la femei, vă dau dreptate, a răspuns meșterul și a râs. Așadar în Egipt. Dar cum de nu ați rămas acolo, unde era atâta știință și înțelepciune? Aici în mod cert nu găsiți nimic asemănător, doar principi