Eu mă retrăsesem într-un colț întunecat, dar nu mă mai străduiam să dau impresia că lucrez, ci ședeam în fața athanorului nostru și peste capacul bombat al acestuia îi priveam cum discută. Am văzut cum Scoro își strângea pumnii și cum i se zbătea o arteră de pe frunte înainte de a răspunde.

— Cum aș fi putut să rămân acolo? întrebă el cu o voce a cărei amărăciune mă înfioră. Am făcut parte din școala secretă a lui Ostane. Am citit manuscrisul nefalsificat al Cărții celor douăsprezece capitole ale stelei onorate și cartea Cheirokmeta, pe care Zosimos din Panoplis a scris-o, și despre care se spune că ar fi dispărut. Am stat în temple necunoscute de neinițiați și am aflat lucruri pe care nu vi le imaginați. Am fost inițiat în secretele Sahu și știu totul despre cele nouă forțe ale animării. Am învățat cum se ajunge cu adevărat la calcinatio, ce greșeli fac majoritatea la sublimatio, motivele pentru care nu reușește solutio și cele o mie de greșeli ce pot fi săvârșite la putrefactio. Eu cunosc o tehnică prin care reușește orice destillatio și posed înalta artă a coagulatio. Însă toate acestea nu mă ajută la nimic, atâta vreme cât nu am piatra, a spus el întinzând în față mâna strânsă ca o gheară.

— Ah! a exclamat meșterul meu. Deci nu este suficient să știi?

— Nu, a răspuns Scoro cu chipul întunecat. Nu ajunge. Dar nici doar să ai un ajunge. Dumneavoastră aveți piatra, Mengedder, dar nu știți ce să faceți cu ea. Dimpotrivă, eu știu, dar nu o am. Împreună am putea realiza scopul urmărit de generații, am putea în sfârșit să realizăm Marea Operă!

Cum am auzit asta, m-a cuprins brusc un sentiment despre care nu pot să spun dacă era spaimă pură ori dorință fierbinte, pentru că de când eram în slujba meșterului meu, eram nerăbdător să aflu secretul pietrei filosofale, ceea ce nu era o treabă atât de ușoară cum îmi păruse la început, însă acum, când vorbele lui John Scoro îmi alimentaseră speranța de a vedea misterul dezvăluit în timpul vieții mele, s-au ivit în mine sentimente puternice, precum dorința de a pleca de aici și aceea de a mă dedica lui, pentru a înțelege la ce se referea.

Dar meșterul meu nu părea să gândească la fel.

— Se poate ca totul să fie cum spuneți dumneavoastră, a zis el grav, totuși ce valoare are ceea ce numiți știință? La ce servesc cărțile scrise atât timp când altcineva compilează din alte cărți fraze al căror sens le rămâne ascuns? Nu vreau să neg că folosesc cărți pe care le privesc cu mai multă neîncredere, pe măsură ce îmbătrânesc. Desigur că este încântător ce se scrie în cărțile vechi, totuși este mai încântător să descoperi ceva despre care nu s-a scris nimic. De aceea nu renunț, ci cercetez și mă ambiționez să aflu prin propriile forțe ce este această piatră miraculoasă.

Scoro i-a aruncat o privire tăioasă și a spus:

— Frumoase cuvinte, Mengedder. Spuneți atunci ce ați descoperit prin propriile forțe?

— Păi, de exemplu că apa în care piatra a stat o vreme, dacă o folosești cu măsură, poate întări puterea bărbatului într-un mod surprinzător.

L-am văzut zâmbind cu voluptate și știam prea bine de ce: deseori avusesem misiunea să îi aduc muieri ca să își testeze cercetările. Și chiar pot confirma că acea apă despre care vorbea mărea enorm vigoarea unui bărbat și durata raportului sexual. Spre regretul meu, știam asta doar din observații și nu din proprie experiență, pentru că meșterul meu își păzește secretul apei amorului ca pe cheia de la lada nemaipomenit de grea, în care păstrează piatra filosofală.

Oaspetele nu a fost impresionat.

— Asta este o prostie, Mengedder! strigă el indignat la culme. Este exact cum mi-am închipuit. Sunteți un smintit superficial, unul dintre aceia ce caută drumul orbește. Nu aveți nici cea mai mică idee despre ce este vorba. Habar nu aveți cu ce umblați când folosiți piatra ca un ageamiu!

M-am gândit că meșterul o să sară în sus furios la culme, așa cum se întâmpla când făceam ori spuneam vreo prostie, dar rămase calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și îi răspunse:

— Am fost de multe ori considerat nebun, ba și mai rău, așa că aceste vorbe nu sunt în stare să mă enerveze. Vă ascult, Scoro. Explicați-mi ce nu înțeleg eu. Explicați-mi despre ce este vorba.

Aceste vorbe mi-au tăiat respirația și am devenit mai atent, pentru că și eu doream în aceeași măsură să aflu.

— Ceea ce nu înțelegeți, vorbi străinul, este următorul lucru: dacă noi lucrăm cu piatra, și piatra lucrează cu noi. Nu există nicio speranță să scăpăm de asta. Noi, cei care ne ocupăm de piatră, suntem marcați pentru veșnicie. Suferim de o foame ce nu se poate potoli pe această lume niciodată. Mai întâi râvnim la puterea de a face aur, apoi tânjim la nemurire. Și la un moment dat, a adăugat el pe un ton amenințător, nici asta nu ne mai este de ajuns.

M-am făcut și mai mic în spatele athanorului și mi s-a părut că arșița acestuia îmi pătrunde brusc în sânge, făcându-l să fiarbă. Și nu pentru prima oară de când eram în slujba meșterului meu, am înțeles că știința la care amândoi tindeam nu exista degeaba, ci pentru ea se plătea un preț. Dar până acum niciodată nu îmi fusese teamă că acest preț ar putea fi prea mare.

— Ce caută alchimia? a continuat Scoro cu o voce tunătoare. Cuvântul vine din arabă, știai măcar asta? Al-kymia i se spunea inițial, așa cum își denumeau egiptenii țara, Khemennu, Țara Lunii. Știați că egiptenii sunt moștenitorii celei mai vechi culturi pe care o cunoaștem? Că predecesorii lor au construit orașe în zorii neamului omenesc, orașe care ne uimesc și astăzi? Trebuie să vedeți aceste construcții pentru a putea crede, Mengedder. Ei le-au construit vechilor lor regi