— Am auzit, a mărturisit meșterul meu și din felul în care vorbea am remarcat că era impresionat.

Și eu cu atât mai mult.

— În timp ce străbunii noștri mai trăiau în noroi și se temeau de fulgere și tunete, vechii egipteni erau deja în căutarea înțelepciunii și a științei, în căutarea mijloacelor și căilor de a învinge sărăcia acestei lumi. Despre asta este vorba în alchimie, acesta este sensul ei adevărat. Nu este vorba despre a face aur din metale nenobile. Acesta este un lucru banal. Nu este vorba de a obține această cale. Nu, țelul alchimiei este incomparabil mai înalt decât toate acestea, și anume pasul spre lumea adevărată, în care nu mai există nevoi și suferințe, doar perfecțiune. Iar drumul spre ea se numește transmutație.

Meșterul meu îl măsură absent:

— Vorbiți în parabole, Scoro. Ce înțelegeți prin lume adevărată? Eu cunosc doar o lume, aceasta de aici.

— Sigur că dumneavoastră cunoașteți doar această lume. Dar nu v-ați gândit niciodată că ea este numai o palidă reflexie a lumii reale? Lumea aceasta în care ne mișcăm noi nu este o lume a murdăriei și sărăciei, a bolilor, la polul opus, de perfecțiune? Cum poate lumea aceasta să fie opera unui Dumnezeu desăvârșit, o lume în care oamenii, despre care se pretinde că ar fi creațiile lui iubite, se nasc schilozi, au spinările gârbovite sub povara muncilor grele, îmbătrânesc mult prea repede și decad, pradă a unor morți mizere? Răspunsul este că aceasta este imposibil să fie lumea adevărată, este doar un vis urât, o vagă umbră a adevăratei creații. Iar alchimia caută calea de ieșire din ea. Este vorba de a ridica viața însăși la un nivel mai înalt al existenței. Când vorbim despre înnobilarea metalelor ne referim în realitate la înnobilarea trupului nostru, și când ne preocupă puritatea metalelor din creuzetele noastre, ne preocupă de fapt puritatea existenței noastre. A realiza Marea Operă înseamnă să lăsăm în urmă toate durerile și suferințele, și să trăim purul extaz al adevăratei existențe, nimic altceva.

— Extaz? a intervenit amuzat meșterul meu. Eu cunosc un singur extaz, cel care se află între coapsele unei muieri.

— Dumneavoastră nu ați înțeles că acel extaz nu are nicio legătură cu muierile, ci își are originea în dumneavoastră înșivă? Scoro a dat din mână ca și cum ar fi renunțat la orice speranță de a afla în meșterul meu un partener de discuție pe măsură. Și a adăugat: Dumneavoastră nu înțelegeți asta. Eu nu vorbesc despre desfătările de o clipă. Asemenea plăceri ale simțurilor nu te mai pot ademeni, după ce ai cunoscut nostalgia adevăratului extaz.

— Vă înțeleg foarte bine, a răspuns meșterul, în principiu vorbiți de paradis, doar că folosiți alți termeni decât popii din amvon.

Scoro ridică din umeri.

— Numiți-l cum vreți. Apoi priviți piatra ca o scânteie din spada de flăcări a acelui înger care păzește paradisul. Poate că veți pricepe când vă spun că piatra este cheia pentru revenirea acolo.

Mi-am dat seama că aceste vorbe aveau efect asupra meșterului meu, dar acesta nu voia să lase să se vadă acest lucru.

— Asta este de fapt greu de înțeles, a spus indispus, că piatra aceasta ciudată va reacționa astfel. O piatră care la simpla privire omoară oameni obișnuiți?

— Ea nu este gândită pentru oameni obișnuiți, l-a contrazis Scoro. Piatra aduce o putere imensă, o putere ce depășește tot ce cunoaștem noi în lumea aceasta, și merită să o supui dacă vrei să o folosești. El s-a aplecat și l-a privit stăruitor în față pe meșterul meu: Și să nu credeți că a fost o întâmplare faptul că piatra a ajuns atunci la mine. În cazul acesta nu există întâmplări.

Am văzut că în momentul în care spunea asta și-a dat seama că acest argument nu era în folosul lui. A remarcat și meșterul, pentru că a zâmbit și a zis:

— Oh, vă cred pe deplin. Dar acum piatra se află la mine și dacă ce spuneți este adevărat, atunci faptul acesta este tot atât de puțin întâmplător.

Expresia de pe chipul lui Scoro se înăspri, văzând că trebuia să se recunoască învins în această dispută.

— Eu vă ofer știința mea, Mengedder, și tot ceea ce vreau este să lucrăm împreună.

Mi s-a tăiat respirația. Recunosc că în secret speram ca meșterul meu să accepte oferta, căci pe mine Scoro mă convinsese. Aș fi dorit să văd ce minuni puteau fi smulse pietrei și eram foarte dornic să ajung la acel extaz despre care fusese vorba.

Dar meșterul meu clătină din cap.

— Nu cred că am nevoie de cunoștințele dumneavoastră. După cum chiar spuneați, din zorii ei, omenirea caută modalitățile invocate de dumneavoastră de a găsi cheia spre adevăratul extaz și nu a găsit nimic. Atunci la ce ar fi bună știința dumneavoastră? La nimic. Și cum tocmai ați spus, nu este o întâmplare că piatra a ajuns la mine, iar eu cred că drumul pe care l-am ales, să cercetez liber de toate tradițiile, este mai bun decât cele urmate până acum.

El a schițat o plecăciune ușoară, mai curând ironică, și a adăugat:

— Vă mulțumesc pentru propunere, dar răspunsul meu este nu.

Scoro îl privi cercetător câteva momente și când văzu că nu va obține nimic, se ridică.

— Știți că sunteți căutat? a întrebat. Dumneavoastră și piatra.

— Desigur, răspunse meșterul meu foarte liniștit. Sunt obișnuit cu asta.

— Eu v-am găsit. Ceea ce am reușit eu pot să reușească și alții.

— Nu vă faceți griji pentru mine, englezule. Până acum am scăpat de toți urmăritorii.

Scoro surâse stingher:

— Nu îmi fac griji pentru dumneavoastră, Mengedder. Îmi fac griji pentru piatră.

— Ar fi fost mai bine să fi avut grijă atunci de ea, ripostă meșterul meu și se ridică și el, pentru a-l conduce pe oaspete la ușă.

S-au despărțit în prag și l-a privit cum se îndepărta. Abia a închis ușa, că mi-a și poruncit să strâng toate lucrurile, pentru că trebuia să