Capitolul se încheie. Când Hendrik vru să dea pagina. Laureen îi luă cartea și spuse:

— Restul nu este atât de important.

— Dar… Hendrik renunță fără chef. Nu mai avusese niciodată în față o carte atât de valoroasă. A fost scrisă de mână, nu?

— Da. Singurul exemplar.

— De când este?

— Nu este atât de vechi pe cât pare. L-a făcut unul din strămoșii mei pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Este o traducere din mittelhochdeutsch, germana medievală, în care a fost scris textul original, pe care nu l-am fi putut citi niciunul din noi. Ea arătă spre vitrină și adăugă: Evident că am și originalul.

Hendrik clătină ușor din cap și se uită în jur dezorientat, încercând să scape de senzația că îi fuge pământul de sub picioare. Timp, spațiu, totul era vraiște. Să fie un efect al schimbării fusului orar? Să fie din cauza prezenței lui Laureen, cu amețitoarea ei forță de seducție? Sau era vorba despre această poveste străveche, de imaginile pe care i le trezise în minte? își aminti cu greu de ce se afla aici, în acest loc ireal, luxos și plin de strălucire.

— Și, întrebă deprimat, asta ce înseamnă?

— Ai vrut să afli de ce sunt interesată de cealaltă carte, spuse Laureen. Sau de… armura din aur.

Lui Hendrik i se intensifică respirația.

— Deci o ai?

— Mi-am închipuit eu că pentru asta ai venit. Puse volumul legat în piele la loc în dulapul din sticlă și îi închise ușa. Știi, eu nu mă întâlnesc niciodată cu cineva pur și simplu. Este mult prea riscant în poziția mea. Dau de lucru unui întreg stat-major de oameni, care adună informații pentru mine, propriul meu serviciu secret, ca să zic așa. Sunt bunicei. Și rapizi. Când am aflat că locuiești în castelul lui Westenhoff, mi-am dat seama că vizita ta nu este întâmplătoare.

— Îl cunoști?

— Nu. Dar mi-e cunoscut numele. Cercul oamenilor care cheltuiesc mulți bani pentru vechi manuscrise de alchimie este restrâns.

Hendrik clătină din cap buimăcit.

— Incredibil. Cred… OK, Westenhoff este un bătrân ciudat, nu antipatic, dar cam… Nu găsi cuvântul englezesc potrivit, așa că spuse în germană: …verschroben.

— Excentric. Quirky, îl ajută Laureen. An odd fish.

— Exact. Nu are familie, așa că se plictisește și practică alchimia ca hobby. Trebuie să își umple timpul cu ceva. Și el și-a ales alchimia. Hendrik ridică mâinile într-un gest de resemnare, apoi le lăsă să îi cadă. Dar tu? De ce te-ar putea interesa alchimia pe tine?

Laureen ridică privirea:

— Nu este evident?

— Nu.

Ea se apropie de măsuța la care stătea Hendrik și se așeză în fața lui.

— OK, atunci am să îți povestesc câte ceva despre viața mea. Când mama era însărcinată cu mine, tata a angajat o echipă de medici și asistente să aibă grijă de ea pe timpul sarcinii și mai ales la naștere. Echipa a folosit o procedură dezvoltată în Africa de Sud, care presupunea oxigenarea embrionului în toate fazele genezei. În ultimele luni de sarcină și în timpul nașterii, copilul era alimentat pentru scurte perioade cu oxigen, pentru că se credea că astfel avea să fie mai inteligent. Tratamentul presupunea ca mama să stea câteva ore, de la abdomen în jos, într-un cutie etanșă în care se introducea oxigen sub presiune. Nu îmi cere detalii, că nu știu. În orice caz, totul a mers bine, iar tata era convins că datorită acestei proceduri voi fi atât de inteligentă cât permiteau genele mele.

— Nu am mai auzit de o astfel de procedură, mărturisi Hendrik.

Laureen ridică din umeri:

— A fost dată uitării. Și poate că nici nu a jucat vreun rol. Tata a ajuns miliardar datorită propriilor calități, mama era suficient de inteligentă ca tot timpul vieții să îl învârtească pe degete – deci perspectivele nu erau cele mai sumbre. Tatăl meu nu s-a mulțumit cu asta. Educația mea, încă din copilărie, a constituit prioritatea principală pentru el. Am avut cei mai buni profesori particulari, am urmat cele mai bune universități – le-am părăsit, pentru că nu prezentau pentru mine nicio provocare – și m-am bucurat de cea mai intensivă și atotcuprinzătoare educație care există. Nu am titluri academice – la ce mi-ar fi trebuit? –, dar de copil discutam cu laureați ai premiului Nobel, pe care tata îi invita acasă. În plus, am moștenit frumusețea mamei mele, pe care, cu ajutorul yoga, sportului, alimentației sănătoase și îngrijirii corpului, o mențin cât se poate de bine. Ea se îndreptă și adăugă: Pe scurt, sunt frumoasă, bogată și inteligentă, și în principiu singura mea problemă este să îmi găsesc bărbatul potrivit.

Ea îl electrocută pe Hendrik cu privirea. Oare se gândise la… el? Ideea îl șocă și în același moment înțelese că ea făcuse referire chiar la asta. Să dea înapoi în fața unei femei frumoase, bogate și inteligente?

El decise să nu o facă, fie și numai pentru a-i oferi ocazia să triumfe. O privi, îi surâse și își căută scăparea într-un exercițiu pe care îl promova la propriile cursuri: să inspire încet, adânc și îndelungat, și să se lase condus de această inspirație. Să aplece apoi corpul în față în timp ce expira. Nu o mișcare conștientă a mușchilor, mai curând o relaxare controlată: acest lucru îl liniștea și îi întărea conștiința de sine. Avea nevoie de acest lucru înainte de a lua decizii în privința unei investiții. Și nu numai atunci.

— Sunt impresionat, zise el în cele din urmă.

Și nu exagera. Chiar era impresionat. Nu în ultimul rând de felul în care ea reușise să îi spună toate acestea fără să se laude.

Ochii ei verzi scânteiau ca niște smaralde.

— Atâta efort, nu? În vocea ei se simțea o urmă de amărăciune. Și pentru ce? Indiferent ce faci, la final te așteaptă moartea. Moartea, care zădărnicește toate eforturile, care face ca toate dezamăgirile să fie definitive, toate durerile lipsite de valoare. Toate înfrângerile suferite pentru a realiza ceva, orice renunțare pentru a obține ceva mai bun, toate acestea devin