perimate. Indiferent de ce ai reușit ori nu, dacă ești un geniu ori un trântor, un sfânt ori un nemernic, la un moment dat vine moartea și totul este pierdut. Toate cunoștințele dobândite, toate experiențele tale, capacitățile tale, evoluțiile tale spirituale, opiniile tale – totul este distrus, dezintegrat, șters. Tot ce primești este o groapă și asta doar pentru câteva decenii. Este posibil să mai rămâi în amintirile câtorva oameni care te-au cunoscut, ori au crezut că te-au cunoscut și și-au făcut o falsă imagine despre tine. Dar moartea îi ia și pe aceștia, și apoi? Apoi rămâne doar numele tău în niște documente – născut la… mort la… și cam asta. Un rest banal care neagă tot ce ai fost tu. Ce ai fost, de fapt.

Hendrik o ascultase tăcut, îngrozit de intensitatea simțămintelor ei, de furia ei față de tot. Părul îi strălucea ca focul. Și ce era acest parfum pe care îl simți dintr-odată? Era parfumul ei discret ori era Laureen însăși?

Își spuse să rămână totuși calm. Tema îi era neplăcută. Nu îl încânta să se gândească la aceste lucruri și în niciun caz atât de amănunțit. Ca toți ceilalți, se liniștea cu gândul că toate acestea erau departe. Și chiar și așa: la ce ajuta să te întristezi?

Dar tăcerea bruscă a lui Laureen, amplificată de liniștea supranaturală a încăperii, îl obliga să spună ceva:

— Hmm… aceasta este firea lucrurilor.

— Da, îl aprobă ea, suficient de aproape de el, pentru a-i putea descoperi ridurile fine din jurul ochilor. Nu m-am rugat ca la treizeci și cinci de ani să conduc un concern multinațional. Așa a fost să fie. Mai întâi a murit mama, când eu aveam optsprezece ani – un accident de mașină, cauzat de un șofer de autocamion aflat sub influența drogurilor. Camionul gigantic i-a făcut mașina praf. Cu doar un minut înainte, mama mea… fusese o femeie minunată, plină de viață. A fost nevoie să îi reconstituie trupul.

— Îmi pare rău…, murmură Hendrik și simți răcoarea mesei din sticlă de sub mâinile lui.

— Pe urmă tata. Cancer. Foarte încet. Toți banii lui nu i-au ajutat la nimic, cu toate că a apelat la cei mai buni medici, la cele mai moderne metode de tratament. Toată inteligența lui, experiența lui, priceperea în negocieri concretizată în peste o sută de preluări de firme nu i-au fost de niciun folos, pentru că nu poți negocia cu moartea. Asta-i firea lucrurilor, cel puțin pe lumea asta. Dar dacă ar exista și o altă lume? Una în care lucrurile stau mai bine?

Hendrik clipi, nu înțelegea nimic, nu voia să înțeleagă nimic.

— Nu prea cred că viața pe o altă planetă…

— Eu nu vorbesc de alte planete, interveni iritată Laureen. Ci despre un alt plan al existenței. Vorbesc despre lumea la care se referea John Scoro. Ea se aplecă din nou în față. Pielea canapelei scrâșni ușor, tulburând liniștea din încăpere. Cu cea mai mare bunăvoință, nu se poate spune că lumea aceasta este perfectă. Începând de la ce o alcătuiește: materia. Știm că aceasta se compune din spațiu gol. De fapt, întreg universul este în mare parte spațiu gol. Aici un soare, dincolo o planetă, și între acestea nimic, incredibil de mult nimic. Uită tot ce ți s-a turnat în cap cu pâlnia din copilărie, cât de minunată este creația Domnului. De ce se repetă mereu asta? Chiar așa este – privește lumea! – nu pare făcută din firimituri de pâine? Din resturile rămase de la construcția adevăratului cosmos?

— Hmm…, mormăi Hendrik tot mai neajutorat în fața iureșului ei de indignare.

— Alchimia, slăbiciunea mamei mele. Când eram copil, nu m-a interesat nici cât negru sub unghie. Eram o fată bogată, de ce m-ar fi interesat arta de a face aur? Dacă voiam aur, mi-ar fi cumpărat tata. Și mai știam că a face aur nu este ceva special. Fizicienii puteau de mult să facă aur. Odată am avut ca musafir un specialist în fizica atomică, un tip care lucrase la producerea bombei atomice. El ne-a povestit că în timpul procesului de fisiune a rezultat aur ca produs secundar. L-au topit și au făcut din el un opritor pentru ușa laboratorului.

Really? întrebă Hendrik ușor.

Ea păru că nici nu îl aude.

— Dar obținerea aurului a fost doar o poveste pe care alchimiștii au spus-o regilor și principilor. În realitate, pe ei i-a interesat mereu faptul că lapis philosophorum, piatra filosofală, le promitea viața veșnică. Ea arătă în direcția dulapului cu manuscrise și continuă: În colecția mamei mele am găsit documente care susțin lucruri de neimaginat. Respectiv că unii dintre vechii alchimiști au trăit sute de ani. Unii poate că mai trăiesc și acum! Le-am cerut unor istorici să demonstreze că aceste documente sunt falsificate, dar nu au putut să o facă. Spune-mi, care cercetare ar mai fi profitabilă? Niciuna. A clarifica această întrebare este singura chestiune care merită cu adevărat efortul. Am început să îmi măresc colecția și tu mi-ai stat în cale!

Hendrik nu mai rezistă, așa că se lăsă pe spate sprijinindu-se de spetează. Vigoarea din cuvintele ei și vehemența monologului îl făceau să se simtă ca la o partidă de sex.

Și Laureen se lăsă pe spate respirând greu, părând că simte același lucru.

— Cred, spuse Hendrik timid, că există puține șanse să obțin de la tine armura din aur.

Ea izbucni în râs:

— Niciuna, răspunse clătinând din cap. Nu mai există de mult. A fost topită în laboratorul meu.

— De ce?

El bănuia care va fi răspunsul, dar trebuia să întrebe.

— Armura radia mai puternic decât ar fi putut să o facă aurul radioactiv, îi spuse Laureen serioasă. Asta înseamnă că „aurul diavolului” era atât de periculos, deoarece conținea particule din piatra filosofală. Voiam să găsesc aceste particule.

— Și pe urmă?

— Pe urmă am să văd.

— Nu este vorba doar despre… gândire magică? Animism? Idei primitive?

Ea clătină încet din cap zâmbind:

— Gândire stereotipă. Este mult mai simplu: exact ca tehnica, magia vrea să influențeze lumea, să o facă mai bună,